Mi-aduc şi acum aminte: era noaptea aceea când talentul trebuia pus la treabă la ora fixă! Noaptea aceea care de obicei începe cu o lungă incursiune prin precedentele nopţi de acelaşi gen: nopţi de pândă! Când stai şi aştepţi să-ţi vină ideea. Nu, nu scrisul în sine este problema. Nu, nici vorbă! El vine aproape fără voia ta, literele se ştiu şi te ştiu. Au deja o detaşare rece care nu ţine de subiect, de predicat sau de stările tale.
Se bazează pe ele ca şi, de altfel, pe un anumit exerciţiu care o dată cu trecerea timpului s-a transformat într-o adevărată artă. Rare sunt zilele când până şi scrisul te abandonează, şi atunci se vede asta pe foaia ta de la bun început, de la primul rând. Textul arată dezlânat, literele parcă sunt scrise de altcineva, rândurile n-au cadenţa obişnuită, până şi greşelile arată altfel. Mă întreb cum s-ar putea descifra toate astea atunci când scrii la calculator. Fericiţi cei săraci cu calculatorul! Aşadar stăteam la pândă între orele de nesomn şi noaptea care avea să vină fie ca o binecuvântare, fie ca o încercare. Intrasem pe nişte străzi pe cât de întortocheate pe atât de frumoase. Cu nişte curţi mici, scăldate în soare, cu străzi scurte pe care se plimbau oameni şi câini care se cunoşteau între ei. Tot plimbându-mă pe ele nu înţelegeam cum aveau loc pe-acolo casele în forma lor clasică: mari, vechi şi boiereşti atât timp cât străzile erau în semicerc, întretăindu-se unele pe altele până parcă nu mai rămânea nimic. Nimic din ordinea care rânduieşte străzile şi casele. În egală măsură, prin noaptea mea de pândă, casele puteau să ia locul străzilor, iar străzile puteau să ia locul caselor. După ce te învârteai pe-acolo vreme de o jumătate de ceas, căutai cu disperare un reper care să-ţi spună că te afli în ziua în care te afli şi că tu eşti tu. Mai ales că toţi cei pe care îi întâlneai îţi păreau cunoscuţi la prima vedere, (de parcă i-ai fi întâlnit şi cu altă ocazie, după care, dintr-o dată, deveneau străini. Salvarea îţi vine de la marile bulevarde, de la zgomotul şi animaţia lor. Care sunt la doi paşi de străzile şi casele întortocheate, dar totuşi atât de departe. Casele, străzile, cartiere întregi o dată cu trecerea timpului, ca şi oamenii, se retrag în ele, rupându-se de restul lumii, întorcându-se de fapt în căutarea copilăriei...
