Încet-încet, pe lângă solemnitatea ceremoniilor dedicate Zilei Naţionale a României şi-au făcut loc fasolea şi cârnaţii. Că noi nu ştim să mai petrecem, să mai sărbătorim, am tot scris. De fapt, în toţi anii ăştia de tranziţie am tot amestecat un soi de solemnitate originală cu băşcălia. Imnul Naţional cu mititei şi văpaia dragosteid e ţară cu ciorba de burtă. N-am fost niciodată prea decişi în a alege între strageia naţională şi băşcălia naţională. N-am avut curajul să parcurgem vreunul dintre aceste drumuri până la capăt. De fiecare dată, pe undeva, pe la înserarea istoriei noastre, începea un fel de reculegere naţională pentru ca pe la miezul nopţii să fim în stare să scoatem steagurile şi puştile pentru amai face încă o revoluţie. Nu ştiu cum s-a făcut, dar după momentul ăsta istoric sau am adormit, sau am chemat lăutarii. Dă, mamă, cu biciu-n mine!
