Bill Clinton a venit la Bucureşti. Că a venit pentru a ne mângâia împăciuitor pe creştet datorită faptului că n-am intrat în NATO are mai puţină importaţă. Important este că Bill Clinton a venit la Bucureşti. Şi le-a vorbit românilor, şi nu oricum. Reacţia celor prezenţi în piaţă sune totul despre asta. Am fost încurajaţi de preşedintele american, speranţele noastre au fost reînnoite. Nu ştiu care ar fi fost reacţia oamenilor în faţa lui Bill Clinton, la Budapesta, de exemplu, dacă Ungaria n-ar fi intrat în NATO în primul val. Am văzut reacţia polonezilor în faţa şefului de stat american la Varşovia. Entuziasmul celor de acolo nu a fost cu nimic mai presus decât entuziasmul celor de la Bucureşti. De-aia cred că venirea lui Bill Clinton în România a însemnat un calcul foarte exact al acestuia. Preşedintele american a arătat că nu ştie ce înseamnă înfrângerea. El a mai câştigat o dată, tocmai acasă la cei cărora le umpluse deunăzi sufletele de amărăciune. Partea mai tristă pentru noi este că Bill Clinton n-a rămas în România. El a plecat. Şi, mai rău, el nu vine în fiecare zi la Bucureşti. Aşadar, de azi înainte rămânem din nou singuri acasă. Sigur, cu preşedintele american prieten însă, singuri. Rămaşi singuri acasă, aşa cum ne-am obişnuit, nu ne rămâne decât să fim cuminţi, să ne facem lecţiile, să facem curăţenie, treabă adică, şi vom vedea în 1999 dacă vom avea voie să ieşim afară, “la joacă”.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ