Timidă, toamna îşi trimite întâi copacii să convingă ce a mai rămas dintr-o rudă apropiată a ei să plece. Merge pe vârful viilor, să nu deranjeze prea tare pământul, oamenii, munţii. Seamănă cu o pasăre care înainte de a ajunge în cuib îi dă târcoale de câteva ori. Vrea să ştie că e totul în ordine, că nu există nici un pericol, că atunci când e gata instalată nu se va trezi cu un alt anotimp care să vrea să-i ia locul. Întrebările pe care şi le pune toamna au început să aibă numai răspunsuri care ţin de oameni. Pe ea n-o mai interesează recoltele, pădurile sau apele. Pe ea o interesează, mai mult ca niciodată, oamenii. Vrea să le inoculeze un sentiment pierdut, animalic, în lupta pentru supravieţuire, sentimentul de toamnă. Ştim că e toamnă doar pentru că se pun gogonele, se face zacuscă, se culeg viile, se culege porumbul. Şi ca să fim sinceri, noi, cei care trăim la oraş, am ajuns să desluşim toamna doar prin căderea frunzelor. Atât! Toamna ne reînvaţă mirosul ei, gustul ei. Toamna ne reaminteşte că e un anotimp de iubire. Toamna, iubirea pluteşte în aer. Nu ne rămâne decât să o prindem de mâini ca pe un buchet de tufănele pe care să-l ascundem în aşternuturile inimii, gata să-l oferim primului suflet care are nevoie de frunzele lui. Toamna, iubirile sunt lungi şi triste ca zborul unei păsări călătoare. Iubirile de toamnă sunt sfâşietoare şi, culmea, au nevoie de oameni.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
