Scrisul

Nici macar nu stii daca mainile iti tremura sau nu. Dintr-o data incepi sa simti hartia alba, care frige. De parca ai scrie cu varful degetelor si ar trebui sa plutesti permanent deasupra albului imaculat ca sa nu te arzi. In momentele acelea, tu nici nu stii daca esti acolo, nici macar n-ai timp sa te intrebi asta! Doar simti ca se intampla ceva cu tine, un fel de levitatie pe care nu poti s-o stapanesti, nici macar nu incerci sa faci asta, o levitatie parca dirijata de maini! Doar degetele le mai simti, stiloul ti s-a topit de mult in palma, stiloul cu care scrii fara sa stii prea bine ce, fara sa vezi literele. E un fel de transa care te lasa fara greutate, fara aer, fara control si ai sentimentul ca ai parte de un amor tandru legat la ochi. Mainile danseaza si scriu amandoua, simti fiecare cuvant, dar nu stii unde incepe si unde se termina propozitia. Literele, cuvintele, scrisul parca ar fi mai degraba niste urme pe care mainile le lasa pe foaia de hartie. Urme, care incet-incet se aduna in cuvinte. Nu-ti aduci aminte sa fie cuvintele tale, parca le-ai auzit ca prin vis, si totusi le-ai scris. Chiar incepi sa le deslusesti intelesul, dar cu toate astea, parca nu le-ai scris tu. E scrisul tau, nu incape nici o indoiala, mainile inca mai freamata aidoma unui trup iesit din orgasm, dar cu toate astea, nu stii de unde vin cuvintele asternute pe coala de hartie. Iti aduci aminte ca odata parca visasesi si tu asta, dar nu-ti aduci aminte sa fi scris ceva asemanator. Colile scrise ca niste cearsafuri albe, intinse si abia atinse au devenit dintr-o data reci, nu mai au nimic din temperatura degetelor, sunt ca niste tablouri, ca niste harti pe care s-a intamplat ceea ce trebuia sa se intample. La randul tau, simti un gol pe dinauntru, o sfarseala pe care nu o poti explica, iar pe maini nu te poti baza sa depuna vreo marturie, sa dea vreo explicatie. Fara stirea ta, ele s-au zbatut intre vis si realitate, scriind ceea ce sufletul a crezut de cuviinta fara sa intrebe pe cineva. Nici macar pe tine…