Fiecare dintre noi alergăm după ceva. Uni aleargă după un scaun liber în autobuz. Poate majoritatea. Nici nu te urci bine că vezi o cursă cu obstacole al cărei premiu este un scaun. Urmărind cursele acestea, poţi să începi o nouă zi cu zâmbetul pe buze. Dar lucrurile au evoluat . Mulţi care se precipitau după un loc comod în autobuz aleargă acum după un loc comod în adminsitraţie. Sunt unii care se grăbesc să prindă un scaun cât mai sus, făcând din asta scopul vieţii. Nu are importanţă că, odată ajunşi, în loc să stea pe scaun, stau sub el. Nu contează că pot fi copleşiţi de greutatea scaunului. Ei vor să se urce în el. Dacă locul este ocupat, începe lupta. Pe orice căi, cu orice mijloace. Scăpându-le din vedere că scopul nu întotdeauna scuză mijloacele, nu pierd nici o ocazie să lovească în cel ce le ocupă “locul de drept”. Odată ajunşi, nu-i mai dai la o parte, de parcă se leagă cu funii. Poate să se întâmple orice, nu se dau jos de-acolo. Eventual se uită mai sus: nu cumva e un alt scaun liber? Dar s-i lăsăm în pace! Putem chiar să îi ajutăm să urce cât mai sus. Să aibă de unde să cadă. În definitiv, nimeni nu-i de neatins. Cu cât sunt mai sus, cu atât căderea e mai lungă. Şi mai dureroasă.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
