Dacă Rio de Janeiro m-a vrăjit, făcându-mă să-i cad în genunchi, atunci Sao Paulo m-a cucerit, m-a cotropit. M-a făcut prizonier, plimbându-mă prin faţa tuturor, pe străzi, să vadă toţi că-i aparţin. Sao Paulo, pe o suprafaţă destul de întinsă, aduce cu un oraş de provincie, în care clădirile nu sunt prea înalte, având toate străzile ca o Stradă Mare din România, cu magazin lângă magazin.
Bineînţeles, există şi un alt Sao Paulo, înalt, care priveşte lumea de sus, cu hoteluri de lux, sedii de firme, bănci, stăpânind, cu sute de etaje, atât cerul, cât şi şi pământul.
Pe cât de frumos, pe atât de scump, Sao Palo nu m-a lăsat să-i cumpăr decât o sticlă de apă minerală, căci de blugi (70$ bucata), pantofi (80$), tricouri (20$) şi multe altele, n-am putut să mă ating. Dar, e de ajuns să te lase să-l priveşti până te dor ochii şi inima ta se pierde prin el. Mie aşa mi s-a întâmplat şi aş ruga pe această cale autorităţile lcoale, dacă o găsesc, să o trimită în ţară. Să fie însă foarte atenţi la vamă, că s-ar putea să plece în bagaje cu tot oraşul.
Zilele petrecute în Brazilia m-au convins că pământul său e binecuvântat, că e o ţară de basm. De fapt, Brazilia este o zână, o mireasă de basm al cărui voal este ţinut de ţările din jur, cerută în căsătorie de toţi Feţii-Frumoşi încă aflaţi în viaţă. Uitasem să vă spun că scriu aceste rânduri departe de Brazilia, fiind gustat deja de limba asta de pământ numită Peru, la Lima, un oraş plin de broscuţe Volkswagen, oameni săraci şi îmbrăcăminte de lamă. Buenos dias!
