De la “să moară capra vecinului” şi până la “să moară mă-sa”, la români nu e decât un pas. Topul cu cei mai bogaţi 100 de români, în afara prilejului de vorbe şi comentarii, a însemnat şi o revărsare de înjurături. Potop, nu altceva! Vă daţi seama că înjurăturile pe care le-au luat cei 100 înseamnă un record în materie. Mentalităţi bolnave, netratate. Ba chiar, dezvoltate în timp, îl fac pe român să nu suporte bogăţia. La alţii, bineînţeles. Altfel, nu cred că există neam cum e al nostru, care să se adapteze mai uşor la bogăţie. Românul nici nu clipeşte atunci când trece de la ciorba de ştevie la crema de broccoli sau de la ouăle în tigaie la ouăle de prepeliţă, de la ciulama la caviar. Încep să am îndoieli şi în ceea ce priveşte vestita ospitalitate românească. Sau, mai bine zis, ea a funcţionat, a existat când eram cu toţii săraci, când puteam să punem pe masa celor veniţi în casă ceea ce aveam din puţinul nostru. Românul e atât de ciudat atunci când vine vorba de bogăţie! Pe de o parte, aproape că-i urăşte pe ăia care s-au îmbogăţit, pe de altă parte, el n-ar prea vrea să fie bogat.
Dacă-l întrebi de ce, nu prea ar şti ce să-ţi răspundă altceva decât că nu e bine. De ce? Pentru că a fost crescut să trăiască sărac, adică cinstit, iar toţi cei care au ajuns bogaţi musai sunt necinstiţi. Bogăţia, mai simplu spus, era rezultatul necinstei. Şi după 1989 această mentalitate a fost întreţinută. Chiar de realitate, care a dat nenumărate exemple de îmbogăţiţi peste noapte, averea lor fiind făcută oricum numai prin muncă nu. Şi atunci e de înţeles că românului îi mai trebuie, cam aşa, vreo 100 de ani, până să se obişnuiască, să se împace cu ideea de bogăţie, mai ales cu bogăţia în milioane de dolari.
