Şedinţa comună a Parlamentului, consacrată Revoluţiei din decembrie 1989, s-a vrut şi solemnă. Aşa s-a vrut. Numai că în Romănia de azi distanţa de la “a spune” la “a face” e de ani lumină. Nimic din ceea ce se spune în România nu se face. Parlamentarii români n-au nimic în comun cu solemnitatea. Sau poate că pentru ei fluierăturile, bătutul în mese, huiduielile, înseamnă solemnitate. Era imposibil ca în Parlamentul României la o astfel de comemorare să troneze solemnitatea. Atâta timp cât fluierăturile fac parte zi de zi din reexprimarea parlamentarilor nu văd cum dintr-o dată, se putea instala în comportamentul aleşilor solemnitatea. Clasa politică, în cea mai mare parte a sa reprezentată în Parlament, a demonstrat ieri, dacă mai era nevoie, că nămolul pătruns printre băncuţe şi celulare poate la un moment dat să nu mai deranjeze pe nimeni. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă în sală se aflau şi parlamentarii PDSR şi PRM. Probabil că s-ar fi încins o luptă de înjurături pe viaţă şi pe moarte. Fără teama de a exagera spun că traversăm o criză politică îngrijorătoare, o criză care poate să ne trimită pe cele mai înalte culmi ale disperării. Şi, partea mai proastă, nici nu se întrevede soluţie de a ieşi din această criză. Parcă niciodată războiul tuturor împotriva tuturor n-a fost aşa de aproape. Declaraţiile iresponsabile care se ţin lanţ, făcute de te miri cine, pot fi oricând scânteia care să pornească acest război.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
