Parcă a fost ieri... În toamna din urmă, am pășit iarăși în pântecul rodnic al Facultății de Drept din București, acolo unde, cândva... Dar nu despre mine e vorba ! În sala „Stoicescu”, dascălul meu de odinioară, Corneliu Bîrsan, își sărbătorea cei 80 de ani de viață.
Îl strâng în brațe și îl simt la fel de fragil pe dinăuntru ca-ntotdeauna. Un suflet imens, deschis, cald și frumos ca un soare de iunie. Îi dăruiesc cartea ce abia mi-a apărut, Macină viața, macină... Doamne, ce se mai potrivește reîntâlnirii noastre! Lăcrimăm amândoi, profesor și student.
La final, sărbătoritul ni s-a mărturisit efervescent, fără să intuim că va fi ultima sa apariție publică. Premonitoriu, mi-am dat seama apoi. Fiindcă versurile recitate cu atâta patos au reprezentat, de fapt, mesajul testamentar al OMULUI aflat la asfințit...
„Dar mie îmi sunt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit…”[1]
„Mai am de iubit! Mai am de iubit! Mai am de iubit! ”repetă cât să ne ferfenițească inimile chircite de frigul vremurilor hapsâne de acum... „Și noi vă iubim, domnule Profesor ! Și vă mulțumim pentru tot !” îi strigăm în cor, studenții de ieri, de azi, de-a pururea...
Și i-am urat mulți ani, și l-am cinstit pe Cel de Sus că a săvârșit un miracol readucându-l printre noi pe încercatul însămânțător de entuziasme juvenile. Să nu uităm ticăloasa „făcătură penală” având-o ca victimă pe soția dumnealui, mârșăvie care le-a năruit amândurora sănătatea și tihna senectuții!
Atunci, am scris un text ce se voia o fixare în cuvinte a emoționantului eveniment. A doua sau a treia zi de la publicare, minunatul dascăl mi-a trimis două mesaje ...
„Dragul nostru,
ne-ai făcut o zi mai frumoasă la Viena ! Acum am închinat un pahar de vin... austriac întru sănătatea mata ! Să faci și de acum încolo bucurie și liniște neliniștită sufletelor oamenilor!
Doamne, Mariane,
e atât de frumos și atât de real ce ai scris despre revederea noastră! E adevărat că-i mult prea mult, dar rămâne ! Doamne ajută!”
Și i-am promis că-i voi respecta povața cât mă vor ține puterile, și i-am spus încă o dată că îl iubesc !
La toate astea mă gândesc în clipa ce mi-o doream amânată sine die, în fața sicriului expus în holul de la intrarea în facultatea al cărei simbol - nu singurul – a figurat decenii de-a rândul. Un simbol al competenței profesionale și morale, al dăruirii și consecvenței, al prieteniei și generozității, al harului pogorât de la divinitate.
„Mai am de iubit! Mai am de iubit! Mai am de iubit!” l-am auzit pe abia plecatul la El și vocea sa răscolitoare a răsunat în întreg spațiul academic. Cu fiecare Magistru care ne părăsește, murim,, puțin câte puțin, și noi, cei modelați în oglinda lor...
Domnul să vă aibă în pace și să ne revedem în amfiteatrul ceresc, Dumneavoastră la catedră, iar eu în bancă !
[1] Nina Cassian, Voiam să rămân în septembrie
