Printre amintiri, cu Nicolae Velea

Timpul sta pe loc ca prostu´ atunci. Toate încremeniseră în obor și-n sufletul copilului care semăna leit cu mine, cel de acum. „Era – cum ar spune Nicolae Velea1 – o căldură care juca și se țesea în pânze subțiri, când mai apropiate, când mai pierdute, și o lumină blândă și unduită, de-ți venea să te învelești și să te rostogolești în ea cu ochii închiși”. Ce mai vară se nimerise să cotropească Islazul – asupritoare, toridă, năucitoare. Ma-marea abia se întorsese de la prăvălie, târguise sticlă de lampă. Curentul electric n-ajunsese și pe linia noastră și nici în sat, se oprise undeva, mai departe, pe la oraș, la Turnu Măgurele. „E zăduf mare, puță !” îmi arunca din pragul ușii bunica, iar eu o îngânam moale. „Întârziai cogeamitea, că apucai o gloată de nu se mai termina, uf, ce pripeală se vărsă pe pământ, ne topim!”, o auzeam aievea și o iscodeam prin dârdora toropelii. Îi luaseră foc obrajii, se aprinseseră de la vipia de-afară. Își arunca postalii de gumă din picioare și răsufla ușurată când călca desculță prin grașița încă nepălită de lângă coșare. Și coada și-o scotea de sub basma și o lăsa să-i curgă lin peste umeri. Era frumoasă ma-marea și nu mă mai săturam s-o însoțesc cu privirea până la „încovoierea serii către noapte”.2 De, „… Zi de vară, fără întâmplări mari”, cu soarele uitându-se înapoi, ca-n schițele scriitorului petrecut prematur, pe un ger năprasnic. *


„Într-un vinețiu al dimineții”3 m-am trezit cu spaima că ma-marea a murit. Aproape că nu mai respiram, într-atât mă chircisem în visul netrebnic. Am sărit din pat și am văzut-o trebăluind prin ogeac. Întindea pâinea pe cârpător și trăgea jarul din țest cu un cocean. Habar n-aveam la vârsta aia că „o casă fără femeie e pustie pe dinăntru și fără bărbat e pustie pe dinafară”4. Tata-mare plecase în zori la coasă și venea-ndărăt pe la chindie. Iar eu îl așteptam nerăbdător să sar în carul învârfuit cu iarbă de luncă, coaptă și înflorită. Și, tolănit pe covorul înmiresmat, să cercetez cerul imens până mi s-or „întrista și umbri ochii de gândire”, vorba lui Mitu Ciuplitu.5

*

Lui Florian Gruia îi dăruise Dumnezeu niște mâini de aur, dar și melicul băuturii. Fiindcă nu se arânea cu banii, se ivea în bătătură la noi și-i cerea un pol bunicului meu. Însă nu-l primea, bătrânul îl refuza aidoma lu´ Stănică: „Așa sunt eu, decât să dau ceva cu împrumut, mai bine nu-l văz dinainte decât să-l nu-l văz pe urmă”.6

*

1-16 Vorbă-n colțuri și rotundă

Altădată „…Era, parcă am mai zis, o primăvară plăpândă și grăbită și amețitoare, ca niște pete de zăpadă pe ea și pe dealuri, de parcă ar fi purtat un pardesiu scurtat, în carouri”.7 Se zvântase câmpul, orișicât, și „plângea copilul ca o streașină”. Un țânc din vecini țipa cât îl ținea gura, dar nu știu cine se auzea mai tare – el sau streașina, care pica. Molcom, netulburată, de prăpădirea iernii. Și ce mult mi se părea până la rodul pomilor… și-al omului ce mă închipuiam. D-aia, poate, mergeam „vesel pe talpa stângă și îngândurat pe talpa dreaptă”…8

*

Un vecin stricat la vorbă își certa muierea. Îi băga vină că, la nuntă, o îngăduise în casă cu „ulcica goală”, și nu fiindcă „n-avea lenjerie pe sub fotă sau fustă, ce-o fi purtat ea atunci, ci și că îi adusese zestre iepuri de peste deal”.9 Și o suduia aprig, ca la mine în sud. Ea tăcea și-și făgăduia în gând că o să-l facă „să mănânce ochi de icoană și să bea apă după pisică moartă”.10 Ehe, „partea femeiască n-are doar buze subțiri și rele” 11, are și blestemul. Mai târziu am aflat asta. Mă mărisem întru câtva ca să pricep viața, dar și o cimilitură veche, cum că „omul e ca sacu´ , îndeși în el și pe urmă vezi că n-ai unde-l mai așeza în casă”.12 Adesea, am sentimentul că sunt chiar sacul ăla, în care am îngrămădit simțăminte și amintiri cu duiumul și nu-mi mai găsesc locul în propriul destin. M-aș așeza, da´ unde ?

*

„Ca să ajungi să fii cumpătat în toiul vârstei, al puterii și-al ajungerii, înseamnă să arăți lumii că ești mai mare decât norocul tău”13, îi plăcea lui Paremie să cuvânte. De mi-aș cunoaște norocul, jur că m-aș lua la întrecere cu el, nu de alta, dar tare mi-aș mai dori să fiu cumpănit. Deși, uneori, ispita are chipul unei „femei înalte, oacheșe și destul de apreciabilă”.14 Și cum să-ți înfrângi poftele în „toiul vârstei, al puterii și-al ajungerii”, că, deh, „zici cultură, zici alergătură”15, ca să cuget și eu asemenea lui Matache, metodistul.

*
În timp ce scriu, mă bâzâie o muscă. „O muscă obraznică, știutoare și sâcâitoare - se înțelege”.16 Ho, spurcato, fugi d-acilea, că-ți smulg aripile ! strig din toți bojocii. Și ea fuge...

*
Citeam nuvelele ironistului atins de „boala semnificațiilor”17 și m-am pomenit cu aleanurile sub frunte. Se zbăteau să iasă, să mă prefacă în trecut. Le-am luat cu binișorul și le-am pus pe hârtie, că prea mă năpădise dorul de Nicolae Velea. Și de copilărie.

17 Eugen Simion