E emisiunea pe care as fi vrut s-o uit imediat ce-am iesit din studio. Dar, din pacate sau din fericire, depinde cum privesti lucrurile, n-am uitat-o niciodata si nici nu cred ca am s-o uit.
Cand ma gandesc la ea incep sa am senzatiile de atunci, ba chiar, sa nu radeti, sa am comportamentul din acea noapte de iunie a anului de gratie 1996, cu putin inainte de implinirea varstei de 30 de ani. Sigur, daca m-ai fi intrebat atunci ce caut acolo, cati ani am sau cine sunt, probabil ca n-as fi stiut sa raspund. Devenisem un strain in propria-mi piele. Nici oasele nu le mai simteam ca fiind ale mele. Ma vedeam pe un monitor si daca n-as fi stiut ca acolo se dadea imaginea mea de control, probabil ca nu m-as fi recunoscut. Vocea, nici macar vocea nu mai era a mea, dintr-un motiv cat se poate de simplu: nu auzeam ce spuneam!
Ceea ce ma facea sa vorbesc tare si sa gesticulez aiurea in timp ce cuvintele rostite se spargeau in mine sec, fara nici un zgomot.
Eram in direct si mi se parea ca intrasem intr-un tunel al timpului, faceam naveta intre vis si realitate, intre starea de veghe si cea de somn, nehotarandu-ma sa raman in vreuna dintre ele. Parca inotam intr-o pasla din care nu puteam iesi orice as fi facut.
Pe de alta parte, singurul lucru de care eram constient era acela ca sunt pe ecranele televizoarelor in acel moment si ca oamenii se uita la mine. Si simteam ca se uita la mine ca la o insecta prinsa intr-o panza de paianjen, amuzandu-se de miscarile, sunetele si gesturile mele disperate.
A fost, de fapt, o reprezentatie de supravietuire, foarte asemanatoare ca reactie cu aceea a unui nou-nascut aruncat in apa pentru prima data.
Ar fi fost frumos, interesant, emotionant chiar, daca acest lucru nu s-ar fi intamplat in vazul tuturor.
E un fel de a spune, chiar daca eu asa am simtit experienta mea atunci, pentru ca emisiunea incepuse undeva in jurul orei unu noaptea si, mai mult ca sigur, era si prima emisiune.
