Cazul Păvălache ţine capul de afiş de câteva zile bune. Când subiectul trecuse pe plan secund a izbucnit un alt scandal de mai mare frumuseţea: şefa Direcţiei Antifraudă din Agenţia SAPARD, Florica Dinculescu, a fost arestată de Parchetul Naţional Anticorupţie. De data asta, şpaga pe care ar fi luat-o Florica Dinculescu ajunsese pe undeva la “penibila” sumă de 190.000 de dolari. Scriu penibila în comparaţie cu şpaga cerută de Fănel Păvălache, 4.000.000 de dolari. Până la urmă, după negocieri repetate, şpaga cerută de Fănel a fost de 250.000 de dolari. Încercând să facem preţul corect la şpagă, ajungem la o medie de peste 200.000 de dolari. Cam ăsta e preţul pentru o şpagă în România la începutul secolului XXI. Şi asta se întâmplă într-o ţară sărăcită, vlăguită după atâta jaf. Închipuiţi-vă ce înseamnă 200.000 de dolari în lei? Suma este astronomică dacă ne gândim că salariul mediu pe economie este de nici 4.000.000 de lei pe lună. Iertat să fiu, dar vinovaţi sunt şi cei care îşi permit să dea o şpagă de 7 miliarde de lei.
Cum dracu' a putut să ajungă şpaga în România la 200.000 de dolari? Fie că e vorba de o intrevenţie în justiţie, cazul Păvălache, fie că e vorba de privatizarea unui IAS, cazul Dinculescu, preţul corect la şpagă se învârte în jurul aceleiaşi sume. Încep să cred că supravieţuirea acestei ţări s-a făcut în cei 13 ani prin şpagă şi mită, că în aceşti 13 ani poporul a trăit mai mult din economia subterană decât din economia reală. Cu alte cuvinte, viaţa noastră, cu toate că a fost una trăită la suprafaţă, a semănat mai mult cu una de cârtiţă. De aici şi faptul că mulţi îşi vor pierde în perioada următoare vederea, dar şi mai mulţi libertatea. Libertatea de a lua şpagă.
