Povestea cotei

A fost odată ca niciodată cota unică de impozitare. Sau, altfel spus, ea n-a fost niciodată, dar putea fi odată. Anunţată cu mare pompă, introducerea acestei minunăţii de cotă - de la Ileana Cosânzeana încoace nu fu alta mai frumoasă - tinde să devină o amintire înainte de a fi devenit o certitudine. Ruşii au avut-o, noi, ca de obicei, doar ne-am dorit-o foarte tare. Şi când s-o avem, când începusem să simţim că e a noastră, s-a întors Ion Iliescu pe partea cealaltă şi, până să-i spună Adrian Năstase să nu se mişte, să stea aşa, a şI pus-o la pământ. Baletul financiar care a urmat în curtea Palatului Cotroceni la ceas de seară n-a făcut altceva decât să-l mai pună încă o dată pe şeful statului în postura de prim solist. Deunăzi, adică mai exact în cei mai mulţi ani după revoluţie, domnia sa a avut mereu dreptate fie că a fost vorba de cotele apelor Dunării, de americani sau şi mai rău, de globalizare. Prins pe nedrept cu perciunii în deştele Bunicuţei, ministrul Tănăsescu încearcă, şi n-o face rău deloc, câţiva paşi demni de Lacul Lebdelor, un fel de balet fiscal. Până la urmă n-ar fi atât de rău, chiar dacă mustăţile domniei sale îl încurcă mai mult decât întrucâtva la mersul pe poante, dar se pare că la conducerea PSD s-a hotărât ca impozitul cu pricina, cu cota lui cu tot, să intre în vigoare la începutul anului 2005.
A fost odată ca niciodată, că de-ar fi fost şi nu s-ar fi povestit atât, cota unică de impozitare...