Un Crăciun fără zăpadă e ca un colind fără suflet. Un colind fără zăpadă e ca un Crăciun fără colinde. Parcă niciodată n-am avut nevoie de zăpadă aşa cum am avut acum. Aveam nevoie să ne îmbrăcăm viaţa într-o haină de nea, să-i dăm inimii căldura unui iglu. Ce bine ar fi fost să ningă mult, ce frumos ar fi fost ca oraşul să se lase îmbătat de zăpadă, ţurţurii să chefuiască până-n zori şi apoi s-o ia de la capăt. Pe străzi să fi ieşit doar sănii trase de cai, colindători şi Moş Crăciun. Iar noi să fi stat cuminţi la ferastră, aşteptând să apară oamenii de zapădă. Nu ne-am gândit pănă acum că deszăpezirile pot însemna o blasfemie la adresa iernii, că, intrând încălţaţi cu buldozerele în casa ei, în sufletul ei, nu vom mai vedea fulgi de zăpadă, primind la schimb ceaţă şi ploi. Ninsorile de altădată se răzbună nemaivenind acum, zăpezile de altădată se răzbună pe floarea de cireş. La fel şi ploile: vin ca un blestem, au uitat să ţină loc de binecuvântare. Am făcut ce-am făcut şi am ajuns ca ploile şi zăpezile să nu mai vină la întâlnirea cu bucuriile noastre. Din cauza neputinţei noastre am fost părăsiţi până şi de natură. Mi-e frică să spun că şi de Dumnezeu!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
