Nu sunt putini acei care atunci cand se intorc in tara dupa o calatorie mai lunga prin lume saruta pamantul. Pamantul patriei. N-a devenit intre timp nici mai bun, nici mai rau! A ramas acelasi, neschimbat si suficient de puternic sa ne poata chema de fiecare data cand are nevoie de noi, suficient de primitor cand nu mai putem fara el. E atat de dulce cand suntem departe de el si devine uneori atat de amar cand il simtim in fiecare zi. Cred ca el explica cel mai bine dragostea noastra pentru ceea ce suntem ca neam! Suntem un amestec de atractie pentru pamantul patriei si un dar inexplicabil de duca departe de el. Tocmai pentru a intelege si mai bine puterea si fascinatia lui asupra noastra: pana intr-acolo poate merge, incat, de multe ori, are gust. Ca si acum, cand scriu despre el! Intr-o lume in care iubirea de tara poate deveni un moft, intr-o lume in care patriotismul a suferit modificari esentiale, intr-o lume tot mai superficiala, pamantul patriei este cel care ne da echilibrul si, mai ales, ne salveaza radacinile. Ani de-a randul, atractia si dominatia lui au fost determinante pentru viata noastra, vremurile au contribuit si ele astfel incat destinul ne-a fost strans legat de el. Astazi, cand suntem atat de liberi si de nerecunoscatori, suferinta lui are asupra noastra aceeasi putere pe care a avut-o odinioara fascinatia lui. Ceea ce inseamna ca marirea si decaderea lui stau in mainile, nu si in sufletele noastre. E de-a dreptul infiorator, tocmai cand ne eliberasem de povara responsabilitatii, tocmai cand ne bucuram ca nu suntem vinovati pentru suferinta lui sa descoperim ca pamantul patriei suntem noi!
