Dis-de-dimineata, sa fi fost sapte trecute fix, tocmai cand pasarelele orasului se pregateau sa cante, a inceput sa se auda pichamarul. Un zgomot puternic, sacadat, de parca cineva ar fi decopertat asfaltul si l-ar fi facut sul. Cei doi baieti, proaspeti si casanti, lucrau imperturbabili, fara sa le pese ca-n jur se afla zeci de blocuri si mii de oameni care la ora aceea nu se trezisera. De parca baietii ar fi fost singuri pe un camp, departe de lume! Numai ca ei se aflau pe o strada, intre blocuri. Si pana la urma ce mare lucru: strada si orasul erau supuse la inca un viol. Asa cum se intampla in fiecare zi, in fiecare ceas, fara sa-i mai pese cuiva, fara sa mai miste pe cineva. Orasul a devenit un fel de tarfa cu care autoritatile, si nu numai, fac ce vor, fara teama de a da socoteala vreodata in fata cuiva. Locuitorii sai se uita in fiecare zi neputinciosi cum orasul lor, aidoma unui camp de razboi, se degradeaza, isi pierde identitatea, isi pierde parcurile si gradinile, isi pierde spatiile verzi, isi pierde aerul, isi pierde sufletul. E sufocat, e aglomerat si batjocorit de lacomia celor care vor sa faca mall-uri si supermarketuri in mijlocul sau, in mijlocul parcurilor daca s-ar putea. Ultimul lucru de care se tine cont in aceasta vanzare lacoma si haotica, salbatica, este cetateanul, este locuitorul! De fapt, de el nu tine cont nimeni. De parca Bucurestii ar trebui sa devina un oras de cumparaturi si de birouri, un oras de tranzit si prostitutie. Care sa nu mai fie locuit noaptea, ci doar folosit ziua. Locuitorii sai, incet-incet, vor fi alungati dincolo de marginile sale, tocmai acolo. Ironia sortii, ar trebui sa fie mall-urile si supermarketurile de care tocmai am scris. Rand pe rand vor disparea copacii, iarba si pasarile pentru ca sa-si faca loc noul oras, prea grabit, de beton si sticla, lacom, fara sentimente, fara oameni.
Si-n centrul sau, pe o strada oarecare, un pichamar care ne anunta neincetat si neobosit ca, de fapt, orasul a murit de mult...
