Avem o problema si ne trebuie un om care s-o rezolve. Incepem sa-l cautam, mai degraba sa-l asteptam, fara sa ne treaca o clipa prin minte ca am putea sa rezolvam noi aceasta problema. N-avem timp, ne grabim, suntem repeziti, n-avem timp sa actionam, dar sa mai si gandim. Si uite asa, dupa ce ca avem o problema de rezolvat, ne-am mai ales cu una: aceea a gasirii unui om care sa rezolve prima problema, cea initiala. Si daca printr-o intamplare fericita am gasit pe cineva care sa ne rezolve problema, acel cineva face parte din categoria celor care se pricep la toate si de fapt nu se pricep la nimic. Asa ca mica noastra problema a devenit o data cu trecerea timpului o mare problema care, prin nerezolvarea ei, a creat si alte probleme. Cred ca societatea romaneasca inseamna in primul rand toate aceste probleme nerezolvate, care s-au adunat intr-atat de multe, incat nu le mai stie nimeni numarul si importanta lor. Si asta, ce neam ciudat suntem, ar trebui sa o faca oricine altcineva in afara de noi. Asteptam o minune, un miracol, un semn de la Dumnezeu, dar in nici un caz nu ne trece prin minte ca am putea s-o facem noi. Si cand, intr-un moment de luciditate, ni se mai intampla si d-astea, realizam ca totusi un om, da, e simplu de zis, un om va trebui sa faca asta. Incepem sa intram in trepidatie. Cine-i omul, de unde-l luam, este el de gasit? Fara sa realizam o clipa ca ne-am intors de unde am plecat, numai ca prin "bunavointa" noastra problema este de o suta de ori mai complicata si tot de-atatea ori mai greu de rezolvat. Si atunci, noi cei obisnuiti sa credem in miracole, nu mai cautam pe oricine, orisicum! De-acum avem nevoie de omul providential. El este singurul care ne mai poate rezolva problema, el este singurul care ne mai poate salva, omul providential. Pe el il cautam, ni-l inchipuim, il stim, aproape am pus mana pe el, mai avem putin si-l convingem sa fie al nostru. Atat doar ca atunci cand facem toate astea noi nu stim ca omul providential nu exista!
