Nu-i aşa că sună bine! E un titlu! Mai ales că e vorba de preşedintele unei ţări. Şi nu una oarecare, ci eternă şi fascinantă. Cu toate că, văzând ceea ce s-a întâmplat pe aici de la Revoluţie încoace, tinde să devină mai mult fasinantă. Dar hai să ne întoarcem la oamenii preşedintelui şi să vedem cine sunt ei. “Ce înseamnă oamenii lui Iliescu sau oamenii lui Năstase?”, s-a enervat preşedintele aşa într-o doară, dintr-o toană, întrebându-se singur în faţa presei în mod intenţionat. De ce? Pentru că avea un răspuns ca lumea la întrebarea asta, ba aş spune chiar tare de tot. “Oamenii în care ai încredere pot la un moment dat să se detaşeze. Petre Roman a fost omul meu sau nu? A fost. Stolojan a fost omul meu sau nu? Băsescu a fost sau nu? Nu ştiu”. Este că răspunsul e mai tare ca întrebarea. Sigur, răspunsul la Ion Iliescu e un şir de întrebări, dar ultimul răspuns, “nu ştiu”, face cât toate întrebările. Citind această declaraţie a preşedintelui am avut sentimentul profnd că văd România. O Românie zbătându-se printre câteva cuvinte, amestecându-se cu ele, făcând din ele subiect de dezbatere naţională. O Românie ca o propoziţie în care se întâlnesc toate neînţelegerile noastre, toate întrebările noastre, dar şi toate prieteniile destrămate, toate cumetriile istoriei, dar şi răspunsurile care, de fapt, nu răspund direct la nici o întrebare şi ne lasă pe noi s-o facem. Cum e viaţa asta! Uneori România, înţelesul ei, destinul ei stă într-o singură propoziţie, iar alteori trebuie să curgă tomuri întregi pentru ca, în final, istoria să nu consemneze nimic. Eternă şi fascinantă? Mă tem că e prea puţin!
Iar în ceea ce priveşte oamenii preşedintelui, domnule Iliescu, uitându-ne mai atent în jur putem spune că toate cele 22 de milioane reprezintă mai mult sau mai puţin oamenii dumneavoastră...
