Mi-e scârbă!

 Pe lustra din sufragerie ţi-a fost montat un microfon. În baie, deasupra oglinzii e instalată o cameră de luat vederi minusculă. O alta asemănătoare e fixată pe pătuţul copilului. Peste drum, într-un apartament scos la vânzare, e cinevaa care-ţi veghează atent orice mişcare. Te afli la tine în casă, dar de fapt tu şi familia ta sunteţi doar nişte peştişori într-un acvariu, nişte peştişori cărora le sunt urmărite toate mişcările, nişte peştişori fotografiaţi, filmaţi şi îndosariaţi. Apoi, o dată ce aţi prăsit apartamentul în care locuţi, începe o nouă urmărire, o nouă îndosariere a mişcărilor pe care le faceţi. Urmează apoi plasarea materialului în presă. Există destui binevoitori, într-o breaslă unde solidaritatea e un moft, care să-ţi pună viaţa ta privată pe prima pagină, chiar dacă sub semnul întrebării. Cică, aşa se spune acum, să te umanizeze. Mi-e scârbă că am ajuns aici. Mi-e teamă că acceptând terfelirea unora şi altora, cu un rânjet în colţul gurii de cele mai multe ori, vom ajunge să dăm mocirla din jur la o parte pentru a mai putea scrie. Modul în care a fost vânat Andrei Gheorghe se poate repeta mâine oricui. Dacă nu vom face nimic acum, nu peste multă vreme o să fim sufocaţi de nepuţină, iar abjecţia va fi servită în fiecare dimineaţă pe tarabe şi nu numai. Iar acasă, atunci când copilul va cereo bucăţica de ciocolată, vom duce degetul la gură, să nu se înregistreze şi asta, că poate banda e proastă şi se înţelege, se interpretează ceva care o să ne arunce viaţa şi familia în aer.