Cand suna telefonul si te trezeste cu noaptea-n cap e clar ca nu te poate astepta decat o veste proasta. Raspunzi, fara sa mai apuci sa te gandesti la ceva sau cineva anume, pregatit sau nu pentru ce e mai rau.
In viata de gazetar nu prea ai timp sa ai sentimente decat in primele clipe, dupa care incepi sa te comporti aidoma unui chirurg in sala de operatie. Aproape ca nu te mai impresioneaza nimic, de la sangele victimelor pana la numarul lor. Sangele tau devine din ce in ce mai rece, numeri mortii ca un contabil, la fel si ranitii, tresari doar daca pentru o clipa nu te-ai mai gandit la subiect si redevii omul, si nu profesionistul.
Simti ca te doare atunci cand afli ca printre cei morti sunt si gazetari, colegi de-ai tai cazuti la datorie, ajunsi printre primii la fata locului in batalia contra cronometru cu timpul si, iata, cu viata. Din nefericire, cea mai buna relatare de la fata locului nu vom putea s-o vedem niciodata, ea ajungand o data cu cei doi colegi ai nostri in ceruri. Fie-le transmisia usoara!
