După ce colegul şi directorul meu a călcat pe gazonul stadionului Nou Camp din Barcelona, nu cu mult timp în urmă, iată că mi-a venit şi mie rândul să simt sub picioare iarba verde de acasă de la Romario a celebrului Maracana. O dată ajuns la mijlocul terenului, datorită imensităţii tribunelor, simţi cum încet, încet te transformi în mingea pe care altădată au vrăjit-o Garincha, Pele, Jorginho. În acelaşi timp stadionul are proprietatea unei cochilii pe scoică. Dar, fără spectatori, pe Maracana te cuprinde zgomotul infernal al tribunelor, aidoma unei scoici goale pe care dacă o apropii de ureche vei auzi vuietul mării. Scriam într-una din corespondeţele trecute, că brazilieni mănâncă fotbal pe pâine. Din păcate m-am înşelat fiindcă, între timp, am aflat că o pâine costă un dolar, adică mai mult decât un litru de benzină, care face pe jumătate, şi cu un dolar mai puţin decât un litru de lapte. În schimb, spuma de lapte făcută de valurile Atlanticului nu costă nimic şi pe deasupra împodobeşte glezne de băieţi şi fete, care, neavând încotro, aşa împodobiţi, devin la rândul lor nişte bijuterii ce se agaţă de gâtul frumoasei Copacabana, nimeni alta decât plaja care simte pe propriul nisip cele mai frumoase poveşti de dragoste şi cele mai fine tălpi care au călcat pământurile tuturor ţărilor, de la Lichtenstein la SUA. Şi pentru că printre rândurile acestui jurnal am presărat nisipul Copacabanei, luaţi-vă repede un cearceaf, că acum răsare soarele şi nu o să mai aveţi niciodată ocazia să simţiţi briza Atlanticului în România. Copacabana începe şi se sfârşeşte în mare. Pe partea dreaptă a ei, cum mergi spre Bucureşti, se lasă ocupate sute de hoteluri de lux care, dacă n-ar fi aşa de mari, s-ar întinde şi ele niţel pe plajă. Acum, la despărţire, Rio de Janeiro îmi seamănă cu o femeie pe care o iubeşti ca un nebun, dar ştii că n-o să fie niciodată a ta, tocmai de aceea părăsind-o. Bom dia!
