O adevărată manie cu manelele astea. Am luat la înjurături după emisiunea cu manelele, atâtea câte n-am luat în aproape cinci ani, de când apar la ANTENA 1. Zilele trecute citeam într-un ziar că unui fotbalist de la Bacău nu i-a plăcut atitudinea mea, în acea emisiune, despre manele. Ca şi când eu realizasem eimisiunea cu pricina ca să-i placă lui părerea mea despre manele. Te minunezi când vezi ce reacţii pot apărea când nu faci altceva decât să-ţi spui şi tu punctul de vedere. Am spus că nu-mi plac manelele şi-mi place muzica folk. Nu m-am apucat să spun că trebuie interzise manelele, că trebuie strânşi de gât cei care le cântă. Mi-am exprimat o părere despre un fenomen care a cuprins România. Şi, în plus, mi-am arătat îngrijorarea faţă de faptul că foarte mulţi tineri de pe la noi ascultă manele, dansează manele, visează manele şi, probabil, vor mânca manele. La urma-urmei, poate fi vorba de gust. Înainte de acordurile lor muzicale, fie ele turceşti, arăbeşti etc., pe mine mă blochează manelele, mă irită, chiar când le aud “textele”, ca nişte cuvinte înşirate acolo, care când şi când pot naşte prin cezariană o rimă.
Sau o râmă, depinde de cuvinte. Iubitorii de manele se pot desfăta citind rândurile ce urmează, rânduri ce reprezintă “textele” unor renumite formaţii, care cântă genul amintit: “Îmi este atâta de dor de tine? De fineţea mea de fată/ Aş da orice din lumea asta/ Să te mai strâng la piept o dată/ Să te alint, să te sărut/ Să fii din nou iubita mea/ Îmi placi atât de mult/ Întoarce-te în viaţa mea/ Ochii tăi în lacrimi/ N-o s-i pot uita vreodată/ Nici în nopţile când tu jurai iubire adevărată”. Sau: “Să moară ai mei duşmani/ Că am maşini şi mulţi, mulţi bani/ Arunc banii la mişto/ Pe maşini şi Marllboro/ Că am femei şi celular/ Nimeni nu-mi stă în cale/ Pe fete eu le-am ales/ Să le plimb în Mercedes”. Nebunie, citezi şi te manelezi: “Să n-ai parte de manele/ Dacă nu scoţi ceva lovele? Să n-ai parte de artişti minune/ Dacă nu bagi mână-ngestiune…” Ooo, viaţa mea…