Au trecut anii si concediile noastre n-au mai semanat deloc unele cu altele, ba chiar s-au schimbat foarte mult. Pentru ca s-au schimbat inainte de orice locurile in care ne petreceam concediile, s-au schimbat varstele noastre, s-au schimbat locurile anilor nostri.
Mergeam in aceleasi locuri de ani de zile cu dorinta ascunsa de a regasi, de a redescoperi locurile care ne-au facut fericiti. Cu alte cuvinte, mergem sa cautam anii cei mai frumosi ai vietii, poate cei ai copilariei, poate cei ai adolescentei, poate cei ai primelor iubiri.
Numai ca intre timp, asa cum spuneam, anii au trecut peste noi, gusturile ni s-au mai schimbat intre timp, pretentiile, fara sa vrem, sunt altele, astfel incat locurile pe care le cautam sunt suspendate undeva intre spatiu si timp, zbatandu-se undeva intre amintirile noastre care nu mor niciodata, amintiri care ne bantuie uneori mai puternic decat prezentul!
Incet-incet, o data cu trecerea timpului, am inceput sa ne prefacem ca nu vedem ceea ce se intampla cu adevarat cu locurile amintirilor noastre, cu locurile anilor nostri si incercam sa gasim, sa inventam altele noi care sa semene cu ele. N-avem suficient curaj sa le declaram pierdute in realitate si regasite doar in amintirea noastra, preferam sa ne amagim in continuare ca am putea sa ne mai intoarcem acolo, sa mai traim in ele o data, inca o data.
Si asta se va intampla pana intr-o buna zi cand, pe o plaja pustie, pe o colina uitata de vreme si de lume, vom gasi poate din nou locurile anilor nostri. Sau poate ca n-o sa le mai gasim niciodata, dar nimic nu se compara cu frica, speranta, amagirea pe care le traim in cautarea lor. Si, pana la urma, ce e viata, daca nu aceasta cautare continua a locurilor anilor nostri?
