Câţi dintre noi au avut curajul să iasă în faţa unei ţări întregi şi să spună: “Am fost dezamăgit de mine?”
Câţi dintre noi au avut bunul-simţ, dar şi sinceritatea să ia totul asupralor şi să spună: “Sunt singurul vinovat?”
Câţi dintre noi s-au bătut pentru România aşa cum a făcut-o el?
Ajuns în pragul nebuniei, al sinuciderii chiar după propria mărturisire, Leonard Doroftei n-a mai putut. Şi a spus asta întregii lumi. Simplu, deschis, cu o scieritate dezarmantă. Doar că i-a fost greu să explice ceea ce i s-a întâmplat. Pentru că e aproape imposibil să spui în cuvinte când ţi se întâmplă aşa ceva. Este ceva dincolo de orice înţeles, în afara logicii, fără nici o legătură cu raţiunea. Intri într-un blocaj mintal, apoi urmează cel fizic şi de-aici înainte nu-ţi mai aparţii. Devii un străin în propriul corp, pe care-l simţi, dar nu mai poţi să-l controlezi, trăieşti cu impresia că mecanismul gândirii e în ordine, pentru ca în secunda următoare să-ţi vină să sari pe fereastră fără să-ţi fi trecut prin minte măcar o clipă până atunci să faci asta. Prin asta a trecut Leonard Doroftei când a spus: “Nu mai pot!”. Toate cele întâmplate nu i-au făcut pe români să-l iubească mai puţin pe boxerul nostru. Nici vorbă să-l înjure. Tradiţia noastră de a ne înjura idolii la primul semn de slăbiciune, atunci când se vede că sunt şi ei oameni şi pot să greşească, să piardă, tradiţia acesta blestemată, spuneam, n-a mai fost respectată. Poate pentru prima dată n-am aruncat cu pietre în idoli!
Lunga noastră tradiţie de a doborî mituri, de a destrăma legende şi dărâma statui s-a întrerupt la Doroftei. Un român în care s-au regăsit sau aspiră să se regăsească milioane de români. Pentru ei toţi, Leonard Doroftei a însemnat forţă, bunul-simţ, patriostismul, siceritatea, în Leonard Doroftei a fost redescoperită mândria de a fi român a fiecăruia dintre noi!
