Un om s-a îndrăgostit de două scaune. Prima iubire a fost un scaun mic, dar comod. Un scaun care i s-a lipit de suflet, de spianre. Apoi a venit a doua iubire: un saun înalt, bine făcut, cu spătar dar cu nişte picioare şubrede, care se puteau rupe în orice moment. Omul mi le iubea pe amândouă, chiar dacă în ultima vreme trăia doar cu scaunul cel înalt. Sufletul lui rămăsese însă la scaunul cel mic. Acu’, el ar fi trăit cu amândouă, însă nu-i permitea legea. Partea mai proastă era – şi aici legea este împotriva iubirii – că omul nostru, odată trecut cu iubire cu tot în braţele “scaunului înalt” nu se mai putea întoarce în braţele “scaunului mic”. “A dracu’ legea asta, dom’le, să fie împotriva dragostei”, îşi spuse omul nsotru, gândindu-se deja cum să treacă la îndreptarea ei. Ca şi iubirea de moşie, iubirea de scaune, oameni buni, nu poate să fie îngrădită de nici o lege. Iubeşte omul două scaune? Iubeşte! Păi atunci lăsaţi-l să le iubească! Pe amândouă, odată, să le iubeacă? Ei, aici e aici! Nu, asta nu se poate! Pe rând, da, se va putea. Datorită articolului 37 din Legea scaunelor iubite de unul sau mai mulţi cetăţeni, lege proaspăt trimisă în Parlament. Ce spune acest articol 37? Păi spune aşa: perioada de încetare a raporturilor de orice fel cu “scaunul mic” nu poate fi mai mare decât durata de întreţinere a raporturilor de orice fel cu “scaunul mare”. Ce urâtă e lumea dacă stai să te gândeşti că “legea iubirii de scaun” se reduce practic la două buci!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
