Fără să dea patriotismul pe foc, cum am văzut că se întâmplă în cazul multora, mă gândeam astăzi, pur şi simplu, la numele România.
Nu sunt dintre cei care să se bată cu cărămida-n piept, care să o ia de la daci încoace şi să trâmbiţeze "România uber alles", nu-mi pun steagul la balcon de sărbători care au sau n-au legătură cu România, nu fac paradă cu sentimentele faţă de ţara în care m-am născut. Sunt, mai degrabă, ca voi toţi, cel care ţine ţara în suflet, acolo, lângă părinţi, prieteni şi Dumnezeu.
Nu-mi place să scriu pe toţi pereţii "I love România", prefer să demonstrez asta cu fapte. De asta nu-i iubesc prea tare pe cei care molfăie numele ţării printre dinţi, pozând în patrioţi nepătaţi, vaşnici apărători, cavaleri în armură albă, dar la care, dacă te uiţi cu atenţie, observi că armura e maro şi miroase de-ţi mută nasul.
Politicieni care şi-au tatuat steagul pe limba şi pe frunte şi dau buzna tunând şi fulgerând despre dacii liberi, uitând că şi romanii au avut oarece contribuţii, nu tocmai nesemnificative, cum le sclipeşte lor lacrima-n colţul ochiului când pomenesc de România.
Dragi compatrioţi, dragi politicieni, lăsaţi România-n pace, pentru că amestecând-o în cloaca ce va sălăşluieşte prin gură, nu faceţi altceva decât s-o murdăriţi.
