Noi am vrut să intrăm în NATO. Se pare că alţii n-au vrut. Da’ noi am vrut! Ce am fi putut face mai mult decât să vrem? Am lăsat farfuria pe jumătate goală la o parte şi n-eam apucat de discuţii. De la începutul anului vorbim de NATO. Ne dăm cu părerea, întoarcem problema pe toate părţile, căutăm creasta valului unu. Înterbăm de valul doi, vai de noi! În fiecare zi, la serviciu, la şcoală, prin parcuri, prin munţi, oamenii stau de vorbă despre NATO. La început exista o singură întrebare: intrăm în NATO? După ce am aflat că nu vom intra au apărut o sută de înterbări: de ce nu intrăm, vom intra vreodată, de ce nu ne vor americanii, cine e de vină că nu intrăm ş.a.m.d. În curând politicienilor, guvernanţilor şi nu în ultimul rând oamenilor de rând, Bill Clinton le va lua “obiectul muncii” şi, odată rămaşi fără obiectul muncii, paradoxal, românii vor trebui să treacă la muncă. Dacă nu cumva ne vom trezi cu altă obsesie naţioală, dacă nu cumva vom inventa un alt sport naţional. Stomacul ghiorţăie la fel, indiferent dacă suntem sau nu în NATO. Şi dacă, totuşi, vom intra în NATO? Ce viaţă pe noi atunci! Ne vom culca pe pământ, vom pune mâinile sub ceafă şi ne vom uita aproape plictisiţi cum trec noii pe cer, fredonând uşor. “Am intrat în NATO, nici în reformă nu ne doare!”
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
