Daca vrei sa pleci de la Jurilovca in cautarea marii, atunci trebuie neaparat sa treci pe la Portita. Aici, Dumnezeu a pus pamantul, apa si cerul la treaba si asa a aparut un colt de Paradis.
Demult, tare demult, acest petic de pamant binecuvantat se nastea intre Marea Neagra si Lacul Razelm, astfel incat soarele fie sa rasara, fie sa apuna pe ape. Se cheama Portita sau Gura Portitei, pentru ca odata a fost aici iesirea lacului la mare. E unul dintre acele locuri ireale in care totul se imbraca in aer ramanand fara greutate, fara identitate si fara orizont, plutind undeva intre cer si pamant. Locul are ceva de inceputurile lumii: plaja fara sfarsit spre nord si spre sud, salbatica si pustie, marea are o culoare sfasietoare, totul pare suspendat in timp si spatiu, in frumusetea care nu stii de unde vine si de ce nu pleaca. Ai sentimentul ca aici se termina lumea, ca dincolo de orizontul de deasupra marii incepe nemarginirea si, vai, cat de frumos e totul! Atat de frumos incat respiratia nu-si mai are rostul.
Plecasem de la Portita cu o barca spre Jurilovca si sufletul inca mesteca, tulburat, frumusetea locului lasat in urma. In departare, deasupra lacului, niste nori sangerii, ca niste guri de lup muscau orizontul de parca ar fi vrut sa ratacesti drumul spre casa si sa te intorci acolo unde Dumnezeu a creat un loc care a ramas cu gura cascata de propria-i frumusete: Gura Portitei!
Gura Portitei, 24 iunie 2004
