Ieri, a doua zi de Crăciun, un copil mare cânta la chitară. Mare cât el, chitara scotea nişte sunete vii, autentice, sub mângâierea degetelor lui aproape transparente. De parcă ar fi atins corzile cu venele de sânge, aşteptându-te ca-n secunda următoare, la primul acord, sângele să împroaşte chitara. Mă trimitea imaginea acestui copil cântând dumnezeieşte la chitară, la Crăciunurile vechi, de demult din copilărie poate, autentice parcă. Crăciunul abia trecut peste noi a avut ceva din sărbătoarea tristă a unui sfârşit de secol răsucit de-atâtea ori, frânt şi, în cele din urmă, obosit, nu înaintea trăirii, pentru noi românii, a unei mari speranţe: câştigarea libertăţii. Sufletele noastre, pe dinafară cel puţin, au fost răscolite de un vânt rece, un vânt învăluit cu praf bătând a sărăcie. Ne pregătim să păşim aerul noului an dintr-un secol băjbâind, neînţelegând în continuare lumina,trăind senzaţiile unei cârtiţe ieşite din întâmplare la suprafaţă, la lumină. Crăciunul este pentru România şI pentru români piatra de hotar a suferinţei şi speranţei totodată. De Crăciun ne punem inimile-n palmă şI colindăm lumea, ne sacrificăm pulsul, lăsându-ne exploraţi şi exploataţi până-n adâncul sufletlui. Ieşim în bătaia puştii destinului cu pieptul gol, fără să clipim măcar, ne punem la zid de dragul sincerităţii, de dragul adevărului. Închipuiţi-vă un Crăciun ca acesta, ultiml Crăciun al unui secol în care, jumătate din el, am bântuit întunericul, cum un popor întreg s-a pus la zid legat la ochi, aşteptând noul secol ca pe o izbăvire sau poate ca pe un nou blestem. Aşa suntem noi când doi ani, două secole şI două milenii se întâlnesc într-o clepsidră, petrecând pe spaţiul mic al scurgerii nisipului şi timpului, acolo unde, din întâmplare sau nu, ne aflăm purtaţi de speanţă. Aici, la Bucureşti, de Crăciun colindele s-au înecat deseori în praful adus de un vânt rece. Acum, la sfârşit de secol, începem să înţelegem, dacă nu cumva am înţeles, că zăpada a fost pentru noi de cele mai multe ori o binecuvântare. A fost haina pe care am îmbrăcat-o de nenumărate ori în zilele de sărbătoare pentru a nu apărea goi în faţa lumii, cântând “O, ce veste minunată” sau “De Crăciun ne-am luat raţia de libertate”. Haină care ne-a lipsit la acest Crăciun, mai mult ca niciodată. Zăpezile de altădată n-au mai venit. S-au strâns acum toate suferinţele de altădată, toate mizerile de altădată, toată sărăcia de altădată, mai puţin zăpezile de altădată. Un fulg un singur fulg am aşteptat. Un fulg precum sămânţa care aştepta să fie aruncată de Crăciun în brazda viitorului secol. Sigur, sună frumos să ne fcem urări pentru noul secol, pentru noul mileniu, însă asta nu ne face nici mai bogaţi, nici mai inteligenţi şi poate nici mai frumoşi: “Un secol plin de lumină!” Iată o urare pe care aş dori-o poporului romăn. Cred că lumina este cea care ne-a lipsit cel mai mult în ultimul secol trăit dramatic de ţară, inclusiv de trupul fizic al ei, când întregit, când ciopârţit, când răstignit. Tânjim ca noul an, noul secol, noul mileniu să ne aducă măcar lumina care ne-a lpsit atâta amar de vremuri. Mă voi bate pentru această lumină - e jurământul meu de credinţă pentru noul secol în faţa dumneavoastră, cititotrii şi telespectatorii mei, jurămăntul meu de credinţă în faţa oamenilor care cred în mine. La mulţi ani!
