Se facea ca ma indreptam spre mare intr-o masina rosie, decapotabila. Drumul curgea asa de usor, parea sa fie o autostrada, ca si cand el ar fi rulat cu tot cu asfalt, aidoma unei scari rulante.
Simteai ca nu mai ai greutate, iar masina, la randul ei, plutea undeva, intre asfalt si cer. Asa rosie si decapotabila cum era, parea a fi un orizont in miscare, fiind prezenta la toate intalnirile cerului cu pamantul. Era una dintre acele zile in care ti se parea ca viata are sens, ba chiar, in cazul meu un dublu sens. Pe de o parte, masina rosie decapotabila, soseaua, pamantul, orizontul si eu, iar pe de alta parte, dar in acelasi loc si mai ales in aceeasi stare, campia patrunsa si la propriu si la figurat de mirosul de Dunare. Traiam sentimentul acela pe care il ai dinaintea unui drum lung, cand, la plecare, abia astepti sa ajungi la destinatie, sentiment care incet-incet se amesteca fara sa-ti dai seama cu starea de drum, pentru ca-n cele din urma locul unde voiai sa ajungi sa-ti para doar un pretext. Ba chiar, tot plutind pe drumul asta, incepi sa-ti doresti ca destinatia sa se indeparteze, sa o ai la indemana doar in cazul in care vrei sa te opresti pentru a te odihni, ca a doua zi sa-ti poti continua drumul.
Aerul aproape fierbinte se topea de asfalt si dadea acel efect ciudat, de parca o pelicula fina de apa statea deasupra soselei, racorind-o si ajutand-o sa mearga mai departe. Fara sa se auda, fara sa se simta, pelicula asta de apa se derula aidoma uneia cinematografice, numai ca pe caldaram, reflectandu-se in cate un ochi de cer.
Si ce vreti mai misto de atat, in filmul asta rolul principal il aveam eu si masina decapotabila rosie. Faceam figuratie, dar ce figuratie, campia, cerul, Dunarea si, undeva, insinuandu-se, ca un freamat, marea. Caci uitasem sa va spun, apucasem pe lungul drum al campiei inspre mare, ca si cand pamantul cu tot cu ape, cu tot cu Dunare, o data cu ea si cu autostrada mea se varsa in mare.
Se facea ca ma indreptam spre mare intr-o masina rosie, decapotabila...
