Ne știm de vreo 35 de ani, de când m-am mutat în București, însă n-am vorbit niciodată. Nici măcar nu ne salutăm, deși ne-am intersectat de multe ori. La început, mai des, acum, mai rar. Mergeam amândoi pe jos la serviciu. Privirile noastre se întâlneau o clipă și fiecare își vedea de ale lui. Zilele trecute, l-am zărit iarăși. A albit, părul i s-a rărit, ridurile i-au încrețit fruntea și obrajii, ar pasul nu mai are vioiciunea de altădată. Mda, un bărbat urcat în etate... Numai că în el mă regăsesc pe mine, el fiind, de fapt, oglinda mea. Aidoma îi par și eu lui, nu-ncape îndoiala! Suntem doi străini oglindindu-se unul în altul, deși ne cunoaștem de-o viață. O viață care s-a scurs pe nesimțite, fără să ne dăm seama. E suficient să-l observ pentru a conștientiza curgerea timpului...
*
Pășesc în urma unei femei elegante și o dâră de parfum fin îmi gâdilă pofticios nările. Aș urma-o, plutind pe pala irezistibilei miasme, hăt, departe, nu m-aș opri o clipă! Însă nu o fac, trezit la realitate de un dialog de demult:
„-Femeia are un miros aparte, părinte? A ce miroase?
- A dihor, a răspuns bătrânul,grăbind pasul.”[1]
Numai că eu nu mă încred în cuvintele popilor...
La semafor așteptă un bărbat nevăzător, sprijinit în bastonul inconfundabil. De ce, Doamne, de ce? Deodată, se ivește culoareaverde pentru pietoni, dimpreună cu semnalul sonor avertizor. Da, „ochii orbilor sunt păsări moarte”[2], „două colivii goale”[3]... Îmi ating involuntar pleoapele, îndărătul cărora se zbat neputincioase „păsările prizoniere”[4] și-mi binecuvântez ursitoarea că nu mi-a lăsat „coliviile goale”!
„Deși știm că tot ce e viu moare, ne încăpățânăm să naștem”, mi-a zis odată o femeie însărcinată. Avea o tristețe în glas pe care n-am s-o uit vreodată. După ce mi s-a mărturisit, și-a mângâiat mirabila burtă și ochii azurii au căpătat o strălucire mai-mai să mă orbească. Sentimentul matern și credința în eternitate vor învinge de-a pururea părelnicul sfârșit de ciclu biologic!
De la o vreme, ori de câte ori mă apropii de aniversarea zilei de naștere, îmi amintesc de vorbele Norei Iuga: „De pe la cincizeci, am început să nu mai vreau să fiu sărbătorită. Mi se părea la fel de absurd ca și când aș fi schimbat apa la niște flori veștede.”[5]
Și, totuși, eu ud în continuare florile pălite din vaza vârstelor mele efemere...
„Când treci de cincizeci de ani, nu mai ai ce face cu șansele. Bucuria îțidevine ridicolă, te rușinează”[6], recunoaște poeta. O contrazic și zău dacă mă rușinez de o asemenea bucurie! Tocmai în asta stă șansa sexagenarului ce m-am pomenit dintr-odată!
*
Adeseori, dimineața, trec prin preajma unui liceu bucureștean. Pe trotuarele din vecinătate, înțesate de cafenele, puzderie de puberi. Stau pe scaune ori pe ciment, de parcă ar fi la un picnic urban. Fumează lacom și beau lichidul acela cafeniu devenit un fel de drog natural. Mă uit atent și observ că fetele sunt de departe în avantaj. Numeric și ca dezinhibiție. Sunt îmbrăcate în haine negre și mă întreb dacă nu cumva s-au strâns la o înmormântare ori pomenire. Multe sunt boite și au părul vopsit, zău că nu au nimic din liceenele de altădată, spre care mă uitam cu jind inocent. Băieții au părul tuns fistichiu, turul pantalonilor le atârnă grețos până în dreptul genunchilor și privirile le alunecă lasciv pe părțile anatomice golașe ale colegelor. Dumnezeule, ce carte or învăța elevii ăștia prea obsedați de sex și petreceri, de bani și gaze ilariante ori de substanțe halucinogene?
Într-adevăr, „libertatea individuală a făcut să dispară puterea disciplinei, a scăpat din mâini frâul care menținea instinctele în echilibru: pasiune, emoție, realism...”[7]
