La noi si inainte inseamna inapoi. Cand spun unii ca „inainte era mai bine" se refera la un timp trecut. Asadar, viata noastra n-a putut sa treaca peste un handicap major: cand vorbim de trecut parem a vorbi de viitor.
Sau, altfel spus, noi si cand vorbim de viitor tot la trecut ne referim. De asta si timpul istoriei noastre, vreme de vreo cincizeci de ani, s-a scurs inainte, adica inapoi. Daca vom fi sinceri pana la capat, si pasii pe care i-am facut inainte tot inapoi ne-au adus. E obligatoriu sa se umble la vocabularul limbii romane. Nu putem sa ne ratam la nesfarsit viitorul din cauza unui simplu cuvant. Avem de ales intre a scoate din vocabular cuvantul inainte si a inversa intre ele sensurile cuvintelor inainte si inapoi. Sau, si mai dramatic, schimbata filozofia racului, care merge inainte cand merge inapoi, cu a noastra care „mergem" inapoi cand spunem inainte. Of, Doamne!
Am scris randurile de mai sus cu ceva vreme in urma. Nu obisnuiesc sa rescriu sau sa modific ceea ce am scris in timp, dar acum fac o exceptie. Pentru ca am uitat sa amintesc ceva esential in naveta noasta ancestrala intre inainte si inapoi. Cred ca n-am ajuns niciodata suficient de inapoi pentru a putea merge inainte. Viata ne-a incercat suficient, dar niciodata intr-atat de dramatic incat sa spunem: „Gata, mai rau de atat nu se poate, mai jos de atat nu e posibil sa ajungem!". Sau, cu alte cuvinte, n-am ajuns niciodata cu spatele la zid! Oare? Sau poate ca-n inconstienta noastra, inconstienta unei tari triste pline de umor, n-am realizat niciodata ca am ajuns la fundul sacului. Si de-aici si comportamentul nostru in momentele grele ale existentei prin care am trecut de-a lungul timpului. Ba chiar mai mult decat atat, asa cum se mai intampla pe la noi ca pomenile sa se transforme in petreceri cu lautari, nu de putine ori infrangerile nationale, momentele de restriste ale istoriei noastre, au fost prezentate ca mari victorii.
Si atunci suntem condamnati sa n-ajungem niciodata cu spatele la zid, chiar daca oasele sunt mai reci ca niciodata, prinzand chiar radacini in tencuiala vremurilor pe care le taim, suntem condamnati sa n-o luam de la capat, aflandu-ne la jumatatea distantei intre inainte si inapoi, adica pe nicaieri.
Suntem condamnati insa, fie ca e vorba de nunti, botezuri sau parastase, sa le terminam pe toate cu lautari.
Si s-o luam de la capat tot cu ei!
