Încep să curgă nişte zile fără anotimp, fără chip şi fără şansă, topite parcă, şi apoi desprinse din calendar. Viaţa şi vremurile cad puţin în derizoriu, special parcă pentru a pregăti marea sărbătoare a Crăciunului. Aerul, şi el, trece printr-o clepsidră, mai mult pentru a se purifica decât pentru a stabili trecerea orelor înfrânte de lumina Celui ce va fi venit şi n-ar mai fi plecat decât aşa, într-o doară, de pe pământ. Ziua când a venit a fost importantă-n calendare, vremea până să vină are o filozofie neînţeleasă - şi necunoscută nouă, o filozofie a subînţelesului sau a suferinţei, vremea unei suferinţe gata să fie născută şi deci cu atât mai mare. Naşterea lui Iisus dă lumina, aşteptarea venirii Lui pe lume e un amestec ciudat de aşteptare, teamă şi speranţă. Doar răsăritul soarelui aduce la o lumină aşteptată, şi nu întotdeauna dorită. Luminile adânci şi eterne vin dintr-o dorinţă uriaşă şi dintr-o aşteptare dureroasă, fără a avea însă certitudinea că şi vom avea vreodată parte de ele.
Ceaţa amestecă secolele, vântul învârteşte pe-o pală mileniile, omlu respiră greu şi-aşteaptă lumina Sărbătorilor de Iarnă, cuminte şi simplu. Până atunci, răpus de aşteptarea mareului eveniment, se amestecă printre frunze, simţind nevoia să se facă mic.
