Pana mai alaltaieri, cand ne incuraram ca niste iezi prin curtea coanei Europa, nu prea ne baga nimeni in seama. Eram autentici, eram exotici, eram veseli si dadeam culoare chiar daca pe ici, pe colo se mai gasea cate unul care fura bancomatele sau banii cu tot cu casele in care erau tinuti. Ajunseseram peste tot, si lumea incepuse sa se obisnuiasca cu noi si cu bune, si cu rele. As indrazni sa spun ca intr-un fel sau altul, de voie, de nevoie, de bunavoie, fuseseram acceptati. Coana Europa isi facuse mila de noi si ne acceptase sa-i umblam prin curte ca si cand am fi fost dintotdeauna p-acolo. Nici noi, la randul nostru, nu ne-am mai simtit la fel de straini ca la inceputuri, ba chiar incepuseram sa ne obisnuim cu locul, cu oamenii si chiar cu viata. Si hai sa spunem lucrurilor pe nume, chiar daca nu eram bineveniti peste tot, in cele mai multe dintre locuri am fost tolerati. Am inceput sa facem parte din viata locurilor in care traiam, munceam si existam acolo. N-am crezut ca am ajuns peste noapte italieni, spanioli, englezi sau francezi, dar nici nu ne-am simtit exclusi inainte de a ne stabili in tarile respective. Toate bune si frumoase pana-n ziua in care coana Europa a realizat ca nu peste mult timp o sa-i intram in dependinte. Si reactia ei a fost ca si cand i-ar intra cainele in casa. N-a avut timp sa se obisnuiasca peste noapte cu ideea ca aratarea aia, care pana mai ieri dormea pe presul din fata usii, de maine o sa stea cu dansa in casa. Si atunci, dintr-o data, am devenit hoti si tuberculosi, criminali si paduchiosi, am devenit oricum, numai ca sa nu intram in casa, sa nu fim lasati sa zburdam in voie prin vastele ei apartamente saraci si fericiti...
