Nu o dată am trăit senzaţia că tot ceea ce se întâmplă în România, în ultimii ani, se află sub zodia hei-rup-ului. După ce ani de-a rândul, în comunism mai ales, ne-am specializat stilul cârpelii – de obicei cârpeam pe rană - şi stilul pompieristic, astăzi comportamentul nostru face uitată perioada Bumbeşti-Livezeni. Las la o parte şi faptul că atunci când vine vorba de strategie ne uităm în dicţionar, pentru că nu ştim ce înseamnă, şi vin să vă spun că marile probleme le tratăm la repezeală, fără să avem o soluţie dinainte stabilită pentru ele, de cele mai multe ori fără să avem habar de ce suntem atât de transfiguraţi şi, mai ales, pentru ce. Repede, să rezolvăm repede, hei-rup, hei-rup, nu contează rezolvarea, dacă este cea corectă, cea bună, parcă ne fugăreşte cineva de la spate să terminăm repede, n-avem timp de stat de parcă am fi nişte apucaţi, ne-aşteaptă alte probleme la fel de urgente, hei-rup, hei-rup, fie că e vorba de construcţia unui pod sau lansarea unui satelit. Pardon, am greşit! Bine că nu lansăm sateliţi!
Sigur, într-o ţară cum este România e atât de multă treabă de făcut, nu ne ajung orele, zilele, anii, dar asta nu înseamnă că hei-rup-ul este salvarea sau rezolvarea. Ba, dimpotrivă, aş spune. Trebuie neapărat să ieşim de sub zodia nefasta a hei-rup-ului, altfel riscăm să devenim ceea ce facem: hei-rup, hei-rup...
