Hăituiala

De multe ori după decembrie '89 am avut sentimentul că viaţa ne devorează. Aşa cum nu se întâmpla într-o societate comunistă, cenuşie, în care de mutle ori zborul unei păsări putea fi un miracol. M-am înşelat când, de mai multe ori, am scris că viaţa mea este o viaţă contra cronometru. E mai mult decât atât, de fapt e mai puţin decât atât. Nu, viaţa noastră e biciuită cu sânge rece în fiecare zi de tot felul de proleme, griji, întâmplări, obligaţii, tensiuni, stres şi, nu de puţine ori, suferinţă. Viaţa ne aleargă ca pe hoţii de cai, ne hăituieşte pur şI simplu, de multe ori, absolut incredibil uităm să respirăm. Nu vi s-a întâmplat deseori în aceşti ultimi ani sălbatici să vă opriţi pentru o clipă şi să trageţi tare aer în piept, altfel riscând să vă sufocaţi? Alergăm tot timpul după ceva, suferim că în hăituiala asta nebnă secundele, orele, anotimpurile, anii trec prea repede. Aşa cum între iarnă şi vară numai e altceva, tot aşa, parcă nu mai e nimic între prima şI a doua tinereţe, între adolescenţă şI maturitate. Şi ceea ce spun eu aici n-are nimic de-a face cu nostalgii legate de vârstă. Viaţa ne hăituieşte în aşa hal încât nu mai înţelegem nimic din ea. Mă trezesc uneori cu disperarea că nu-mi ajunge timpul. Aş daorice pentru o oră, pentru o zi, ca, de fapt, să nu trăiesc nimic din acest timp speriat de gândul că el nu-mi ajunge.