Guzganul

E genul de şobolan care muşcă. Pe întuneric. Un şobolan  care trăieşte în pântecele statului. Îl violează pe dinăuntrul său, fără să-l devoreze. Asta i-ar aduce şi lui sfârşitul. De-aia se mărgineşte în a-l viola repetat, a-i încălca toate legile. De acolo, din structurile cele mai înalte ale statului, nu mai aude, nu mai vede, se transformă dintr-un reprezentat care să ofere siguranţă într-un şobolan, într-un guzgan care primeşte şpagă de sute şi miloane de dolari. Participă la toate “orânduielile”, la toate tunurile date de putere, nu lipseşte de la îmăprţirea niciunei prăzi fie că prada e de stat, privată sau ştiu eu de ce fel. Mânuieşte şantajul ca şi când l-ar fi făcut mă-sa aşa,  şantajist, ăsta e instrumentul lui de viaţă şi de moarte, crezând că lumea se termină când vrea el şi n-o să aflăm niciodată mârşăviile pe care le-a pus la cale şi le-a înfăptuit. Asta şi pentru că se întrece în banditism cu cei pe care-i “face”. Şi nu după blocuri, ci-n spatele zidurilor de palat, pe Coasta de Azur, la Monte Carlo. Crede că mizeria acestei ţări e fără sfârşit, că violul repetat la care supune statul, societatea, şantajul permanent la care-i supune pe clineţii lui,  şobolani sau, mai bine spus, guzgani cu gulere albe, toate cestea nu se vor tremina decât atunci când vrea el. El, guzganul care stă în umbra celor mari, e gata să-i vândă mâine, când stăpânii trebuie să părăsească  scena, pe cei pe care i-a mai mvândut odată, ieri. Libidinos şi infatuat, cu testiculele mari şi verzi de atâţia dolari furaţi pentru el şi camarila lui, giuzganul nu ştie că legea poate să fie prea strâmtă, prea mică pentru a-i “plăti” consilierile făcute de-a lungul timpului. Şi a cam sosit vremea să compară în faţa legii. Guzganul miroase pericolul, dar s-a obişnuit prea tare cu violul pentru a lipsi tocmai de la momentul orgasmului, cu tot riscul de rigoare!