La despărțire, Radu Cosașu îmi recomandă trei cărți, între care Anii treizeci. Extrema dreaptă românească a lui Zigu Ornea și Gorila lui Liviu Rebreanu. Gorila ? mă arăt nedumerit. „Este senzațională !” îmi risipește orice îndoială scriitorul. „Iar cealaltă te ajută să o înțelegi mai bine pe prima”, primesc lămurirea suplimentară.
Caut în rafturile de acasă volumele cu pricina. Găsesc în colecția Bibliotecii pentru toți, relansată de Jurnalul Național în urmă cu câțiva ani, doar Gorila.
Pe ailaltă o comand prin rețeaua online. Și încep să le citesc cam în ceasul în care România fierbea politic. Acceptă sau nu Președintele propunerea pesedist-aldistă la funcția de premier ? Care va fi componența noului guvern ? Ce vor face opoziția și cancelariile apusene ? Etc, etc... Ho, că „m-ați amețit cu atâta politică !” izbucnesc în sine, asemenea unui personaj rebrenist. Din aceeași pagină, dintâi, altcineva îmi răspunde: „Ai dreptate (...) ne-a cotropit politica și ne-a stricat până-n măduva oaselor ! Poate de aceea merg toate treburile din ce în ce mai rău...” Diagnosticul e fără greș ! Iar asta se întâmpla prin 1938 !
Adică după actul restaurației pe tron a lui Carol al II-lea (8 iunie 1930), perioadă descrisă succint de Zigu Ornea astfel: „Cu inteligența sa malefică și propensiunea sa spre un regim al autorității personale, Carol al lI-lea a dominat viața politică, influențând-o negativ. La început, toate partidele politice socoteau că bine ar fi să se realizeze o «pace politică». Era convins că un guvern deasupra partidelor, ascultând de voința sa, ar fi soluția ideală. Că în acest fel demnitatea regală de arbitru al vieții politice dispărea, înlocuită fiind de o implicare directă în actele de guvernământ, nu părea a-l interesa. Și-a constituit, destul de repede, o camarilă a sa (formată din Nae Ionescu, consilier politic, Mihail Manoilescu și Aristide Blanck, consilieri economici, Gabriel Marinescu, Puiu Dumitrescu, Richard Franasovici, Al. Mavrodi, Felix Wieder, mai târziu Max Auschnit, Nicolae Malaxa) care lua decizii de natură politică, economică și financiară. lar Elena Lupescu, readusă în țară în ciuda împotrivirii lui Iuliu Maniu și a promisiunii regale, era un factor de influență decisivă. Camarila, câteodată fiecare membru al ei, avea puteri mai mari decât miniștrii în funcțiune și guvernul în ansamblu, în frunte cu premierul. Regele a pornit, de îndată ce s-a instalat pe tron, acțiunea de dezmembrare a partidelor, prin crearea de fracțiuni și disidențe. N-a fost și n-a voit să fie un suveran constituțional, ci un factor de putere absolută efectivă, făcând și desfăcând toate în țară. Aceasta și înainte, dar mai ales în timpul dictaturii regale instaurate în februarie 1938, când a abrogat Constituția din 1923, decretând o alta, a sa, absolutistă, desființând și pluripartidismul, și viața parlamentară. Evenimentele interne mult influențate de cele externe se precipită și, la 6 septembrie 1940, Carol al Il-lea e silit să abdice. Deceniul al patrulea a început cu urcarea sa pe tron și a sfârșit prin abdicarea sa.
Al doilea element perturbator a fost ascensiunea, în scena vieții publice, de prin 1933 efectiv vijelioasă, a forțelor extremei drepte. Și nu e vorba de cuzism, chiar după unificarea cu gruparea lui Goga, formând Partidul Național-Creștin, ci de legionarism. Legionarismul este fenomenul politic nu atât cel mai important, cât cel mai frapant al acestui deceniu, chiar dacă întemeierea mișcării se produsese în decembrie 1927.
În primul rând, grupa mai ales tineri. Fără program precizat, Garda de Fier a lui Corneliu Zelea Codreanu promitea asanarea radicală a vieții publice prin eradicarea politicianismului întotdeauna venal, propovăduia valorile creștine ale ortodoxiei, educa aderenții în spiritul voiniciei haiducești și al eroismului jertfelnic, pregătind în cuiburi «omul nou» care va făuri o nouă Românie «ca soarele sfânt de pe cer». Această mișcare, care cultivă înfrățirea mistică întru înfăptuirea unor înalte comandamente naționale, bizuită pe principii morale severe, a atras tineretul, cu deosebire cel studențesc (și elevi din cursul liceal superior), apoi și din celelalte medii (muncitoresc, țărănesc, de funcționari publici sau particulari). Violența agresivă și afirmarea ideii că dreptatea nu se dobândește prin justiție, ci trebuie autoînfăptuită, chiar folosindu-se glonțul, aduceau noi moravuri în viața publică. Legionarii se autorecomandau drept factorul, nu atât politic, cât moral, care va înfăptui înnoirea României. Și, pe fondul crizei economice și al ascensiunii, pe scena europeană, a fascismului și a național-socialismului, legionarismul creștea în forță, inclusiv numerică. (Date statistice, citate de istoricul Armin Heinen în lucrarea sa despre Legiune, atestă sporirea numerică a mișcării de la 6.000 de persoane în 1930 la 272.000 în decembrie 1937). Și cucerea în audiență, de vreme ce la alegerile din decembrie 1937 dobândise 15,6% din electorat, fiind votat de 478.378 de persoane și recoltând 66 de mandate. Asta în timp ce la alegerile din 1929 recoltase 10.714 voturi (0,4%), la cele din 1931 obținuse 3.783 voturi, iar la cele din 1932 crescuse la 70.674 de voturi (2,4%) și cinci mandate.
Sigur că, se știe, consultările electorale de până în 1937 au fost trucate în rezultate. Dar cifrele obținute de legionari în alegeri concorda, în general, cu cele ale militanților precizați de Heinen. lar la alegerile din decembrie 1933, când numărul militanților ajunsese la 28.000, li s-a interzis participarea.
Ascendența fenomenului legionar în spiritul public al anilor treizeci este o realitate indiscutabilă. A-i diminua însemnătatea, a-l trata ideologic sau invectivant adjectival este o cale falsă și, de aceea, contraproductivă. Descriindu-l așa cum a fost, trebuie explicat în fenomenologia sa. Tineretul, debusolat și disprețuind politicianismul, s-a îndreptat spre legionarism, cu bună-credință inocentă, sperând să afle aici singura alternativă salvatoare. (...)
După 1935-1936, în unele cazuri mai înainte, personalități proeminente ale acestei extraordinare generații s-au îndreptat pe calea pe care ele o considerau utilă, necesară și înnoitoare. Să nu pregetăm a-i pomeni pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu (în cartea sa despre Nae Ionescu mărturisește că a nutrit sentimente de simpatie pentru Legiune), Ernest Bernea, Constantin D. Amzăr, lon Ionică, M. Polihroniade, Horia Stamatu, Arșavir și Haig Acterian, Paul Costin Deleanu, Ion Cantacuzino, Alex. Christian Tell, Victor Vojen, Mircea Streinul și încă alții. Sigur că în această opțiune un rol de seamă l-a îndeplinit apropierea de Garda de Fier a profesorului de metafizică și logică Nae Ionescu. Dar ar fi nedrept și simplificator să fixăm cauza opțiunii exclusiv pe această rotire de macaz operată de Nae Ionescu în toamna lui 1933. Opțiunea s-a datorat, negreșit, și unor motivații intelectuale personale. Puțini dintre membrii marcanți ai «generației spiritualiste» s-au păstrat independenți, refuzând afilierea sau, cu o expresie a lui Eugen Ionescu, «rinocerizarea». I-aș aminti pe Petru Comarnescu, animatorul grupării «Criterion», sociologul Henry H. Stahl și Eugen Ionescu. Excepțiile n-au făcut, nici în acest caz, regula. O astfel de ponderoasă (intelectual) afiliere nu poate fi (nu trebuie) minimalizată și nici invectivată. După cum, e bine s-o spun, nici argumentul că această afiliere demonstrează măreția și forța nepieritoare a mișcării legionare nu e valabil. Realitatea este că încă de la sfârșitul anului 1940 unii dintre acești excepționali intelectuali au regretat afilierea, disociindu-se de mișcarea legionară și judecând-o cu asprime. E cazul lui Eliade, care, cum mărturisește în Memorii, a văzut în crimele răzbunătoare ale legionarilor, (asasinatele de la Jilava, cel al lui N. lorga) o eroare condamnabilă care o pătează pe vecie. Disocieri clare a formulat Cioran în câteva interviuri din anii șaptezeci. A fost, cred, o tragedie a unei generații, care trebuie înfățișată așa cum s-a petrecut, adică în tot dramaticul ei conținut”.
Astfel arăta România anilor ´30, idilizată nătâng de noi la începutul decomunizării. De vină a fost, întâi de orice, ignoranța noastră, după o jumătate de secol de dezinformare, în care istoria s-a scris potrivit poftelor stăpânilor năvăliți din Răsăritul sovietic. Apoi, manipulările ordinare la care s-au pretat talibanii restaurației postdecembriste, gata să cosmetizeze cu pudra sclipicioasă a mitului interbelic o perioadă nefastă. Cam acesta este și climatul în care se mișcă eroii lui Liviu Rebreanu, unul tensionat și tulbure, cu excese de ferocitate.
*
După aproape 80 de ani, lucrurile nu s-au schimbat deloc în țara unde orice ins „cu anume situație socială trebuie să aibă și un rost politic”. Astăzi, însă, destui ajung la acea „situație socială” numai prin îmbrățișarea „rostului politic”... „Râia vieții”... Gorila politică ! Mereu și mereu aceeași, desfigurantă și veșnică ! „Oribilă”, vorba unuia, surprins că „un băiat superior” s-a lăsat ademenit de sălbaticul mamifer. De aceea îl și avertizează : „(...) e păcat să te pierzi în cloaca asta politicianistă care a înghițit atâtea energii, le-a corupt și le-a nimicit !” Fiindcă „politicianul român trebuie să fie lichea sau licheluță, altfel rămâne diletant”. Niște „carnasieri”, care „oriunde se întâlnesc, la înmormântări, la nunți, la petreceri, nu se poate să nu puie la cale fel de fel de lucruri”.
Deunăzi, îi priveam la televizor pe proaspeții parlamentari veniți să-și ridice legitimațiile. Deputăția, îmi repetam în gând, este „o trambulină ideală pentru orice năzuință”, „nu-ți cere nimic și-ți dă tot, când știi s-o utilizezi”... Unora li s-a dus buhul că ar fi intelectuali subțiri, cu patalamale recunoscute în fabricile de diplome... Sunt suspicios, deoarece „politicianul nu poate fi, organic și biologic, sincer și statornic, mai ales când e și intelectual. Politicianul, ca și intelectualul, e gata oricând să trădeze”. Alții sunt „aviatori politici, care fac salturi acrobatice dintr-un partid în altul, în goana perpetuă după un portofoliu...”, traseiști politici... Firesc, întrucât „Romania nu e țara revoluțiilor, ci a aranjamentelor...” Ieri, azi și poimâine, întotdeauna !
Cum de au trecut degeaba atâția ani, cum de nu ne-au modificat ei năravurile ? România anilor `30 seamănă îngrozitor cu România mileniului trei... Românii își iroseau timpul la taifasuri până la miezul nopții și tocmeau țara, iar gorila le satisfăcea tocmai aplecarea spre sporovăială. Căci „Lumea dorește veșnic noutăți, chiar și absurde”. De aceea, „Se defăima tot cu aceeași ușurință cu care se făgăduia tot pentru a ameți marea mulțime de alegători nepricepuți și a le smulge voturile”. Deși, specialiștii de pretutindeni susțin cu morga lor impenetrabilă că „Tăcerea si discreția sunt esența reușitei în politică !”
„Civilizația nu începe cu politica în orice caz; cel mult sfârșește prin politică și se destramă !... Ca la noi ! Că am ajuns să nu mai facem decât politică și să nu ne intereseze decât scandalurile ei ! (...) Politica și amorul (...) Așa e viața românului !”, își rostește cineva, sentențios, discursul grav. Altcineva îi ține isonul: „Un popor nepolitic e un organism mort”, iar asta ni s-ar trage, cică, de la străbunii noștri de la Tibru, războinici și politicieni deopotrivă.
În ședințele lungi și anoste din parlament, „Președintele moțăia; lumea se plictisea”. La microfon se perindau îndestui risipitori de vorbe, plini de ei și emfatici. Ca și acum, când, de pildă, unul ca Valeriu Zgonea se autoproclamă ruda lui... Mihai Viteazul, semn că „Excesul de orgoliu devine prostie gogonată !” Nu aidoma s-a comportat și Klaus Iohannis încercând să ignore rezultatul scrutinului electoral din 11 decembrie 2016 și să născocească un guvern care să-l asculte orbește ? Ori atitudinea sa arogant-țâfnoasă de la depunerea jurământului de către noii miniștri. În 1936, Emil Cioran observa ironic că „Parlamentarismul este un cadru englez care a zăpăcit lumea de nenumărate decenii. Dacă în Anglia istoria universală se poate face prin discuții și păreri, în țările cu mai puțin sânge rece el n-a constituit decât o stagnare. Singurul merit al parlamentarismului este de a fi dat iluzia unor reprezentanți presupuși ai națiunii de a putea direcționa conștient și artificial soarta acesteia. În fond, parlamentarismul n-a creat decât o sumă de megalomani și niciun erou. Parlamentarismul este chiar negația eroismului. Concepând în epocile echilibrate ale unei țări, spiritul parlamentar e dizolvant în epocile de lansare și de afirmare. Tensiunea în istorie a fost totdeauna fructul spiritului dictatorial”.
În atmosfera de exaltare și turbulență atât de specifică meleagurilor carpato-danubiano-pontice, guvernele cădeau unul după altul, majoritățile politice se închegau anevoie și durau puțin. Greu de explicat această instabilitate, de vreme ce „Guvernările obișnuite nu reclamă genii și nici măcar talente excepționale, ci niște oameni simpli, corecți, harnici și cu oarecare aptitudini sau experiențe gospodărești și birocratice”. Aidoma Cabinetului Grindeanu tocmai uns, prezentat nouă, nicidecum ca unul genial. Dimpotrivă. Însă nimeni nu mai crede în nimeni aici... Și nici în prototipul de odinioară al politicianului - „o mașina de tocat vorbe goale și minciuni grosolane, o pacoste cu doctrină care, numai din pricina lașității, îmi închipuiesc, nici măcar nu fură ca să-l poți înjura mai apăsat !... Firește, nu înțeleg nici cum v-ați învrăjbit acuma, din senin... Dar asta-i altă socoteală. Păcat e că v-ați învrăjbit !...” (Prototipul recent s-a dedulcit la furăciuni, iar statisticile cu cazier judiciar îmi confirmă dramatic afirmația.)
Păi cum să mai creadă ?, când la noi „Nu merge (...) colaborarea nici în opoziție, precum la guvern unde există posibilități de a satisface poftele partizane. De-abia merge carul cu un guvern omogen, unitar disciplinat, bazat pe o majoritate solidă, francă, fără fricțiuni și pe care șeful partidului o strunește cu relativă ușurință fiind creată de dânsul. Democrația integrală e o utopie și aiurea, darmite la noi unde religia abuzului, moștenire de la tiraniile trecutului, e singura cu trecere adevărată. Democrația trebuie temperată și dirijată după climatul fiecărei țări. Fiindcă democrația, ca și temelia ei, libertatea, presupune cetățeni care întâi știu să-și împlinească perfect datoriile către colectivitate și numai pe urmă își exercită drepturile. Legea trebuie să fie lege și pentru cel ce o face ca și pentru cel ce o suferă. Noi avem legile cele mai liberale și mai umanitare din lume, copiate firește de la alții. Le-am adoptat lesne, fiindcă știm că tot nu le aplicăm. Mai bine am avea legi puține și mai puțin moderne care să se aplice sever de sus în jos și să facă adevărata educație cetățenească. Asta ar fi prima treaptă a democrației adevărate”. Parcă ar fi scrise azi cuvintele acestea, nu în deceniul trei, similitudinile sunt izbitoare ! Cu o deosebire, legile penale sunt mai aspre decât în alte părți, iar pedepsele, aproape exterminatoare în vânătoarea de corupți.
*
Ca și discuțiile interminabile și partizane despre alcătuirea guvernului, în fapt expresia unor interese politice de conjunctură, altă constantă a ființării noastre. Destui aleargă după portofolii, scuzându-se că „Noi, ceștialalți, am fost și suntem oportuniști, alergăm după situații, după mici satisfacții, pentru că n-avem alte posibilități de a ne realiza micile noastre talente. Tu ai o glorie pe care nu ți-o poate spori un portofoliu ministerial.(...) Foști miniștri se găsesc câteva sute în țară (...)”. De aceea auzim tot mai des câte unul exclamând cu năduf: „Și un prost ca ăsta are să fie ministru”... Și ești în stare să-l contrazici ? Ba bine că nu, menajeria ministerială băștinașă a prășit cele mai ciudate vietăți.
Vreo două săptămâni, dinspre sursele neoficiale, ne-au venit nume de posibili miniștri, bârfe și gâlcevi în desemnarea acestora. Or, „Pentru că marele public se pasiona după astfel de știri politice, indiferent dacă erau adevărate sau false, presa se credea obligată să-i servească zilnic toate zvonurile, clevetirile, intrigările ce se inventau sau se colportau prin cluburile și cafenelele Capitalei. Minciunile cotidiane creau în țară o liniște și o febră specială ca la un spectacol sportiv încât se așteptau necontenit evenimente și răsturnări. Simțea toată lumea că sistemul e catastrofal, că stânjenește viața și periclitează viitorul... Și totuși alunecarea continuă din ce în ce ca și când carul statului ar fi apucat fără frână pe un povârniș și nu se mai putea opri din coborâre...” Chiar suntem o nație amorezată candriu de bârfele mediatice, în timp ce „carul statului” a luat-o de-a dura și nu văd cum să i se oprească prăvălirea în haos.
Demult, „Reporterii făcători de reputații politice” primeau informațiile dorite, dar și „plicurile cele mai diverse” de la politicieni, iar Parlamentul, ca „să păstreze un contact mai intim cu presa, guvernul a oferit directorilor celor mai importante ziare, vreo cinci, câte-un mandat de deputat pe listele guvernului, firește, fără nicio condiție. Un singur director a refuzat, declarând că dorește să-și păstreze intactă independența și obiectivitatea”. Acum, independența și obiectivitatea nu mai valorează nimic, organele de presă nu-s altceva decât trompetele serviciilor secrete ori ale oamenilor de afaceri, „care cultivă din instinct presa”. Fiindcă, îl asigură un amic pe Pahonțu, în fapt Pamfil Șeicaru, că „În presă se caută slugi, nu oameni ! (...) Mâine sau poimâine, când vei avea ziarul d-tale, fiindcă îl vei avea, sunt sigur, vei căuta și d-ta tot slugi care să scrie cum vei gândi și judeca d-ta. Cineva trebuie să comande, dragul meu domn, nu numai la armată ci în orișice întreprindere, altfel mergem la anarhie și la faliment !” Există și o justificare: „Dacă n-avem o presă adevarată, ce să facem ? Ziarele mari nu vor să se angajeze ca să nu se strice niciodată cu guvernele, cele mici nu sunt citite... Presa de opinie, cinstită, obiectivă, curajoasă ne lipsește, domnule !... Altfel multe rele s-ar putea curma în țara asta... iar altele, mai multe, s-ar împiedica din capul locului”.
Gazetarii cu șira spinării dreaptă – mai rari ca dropiile în Bărăgan ! – au fost alungați din redacții, întrucât „Cu nervi de fecioară nebună nu poți duce o gazetă...”
Altminteri, „Cafeneaua, ca și presa, te duce oriunde cu condiția să o părasești la timp”... Dar cum să o părăsești, când îți oferă privilegii și avantaje, nu doar materiale, inacesibile altundeva ? Câți sunt în stare s-o recunoască cinstit: „În definitiv sunt un zero umflat și încrezut ! Un publicist” ?
Decembrie 2016 și ianuarie 2017. Mă întorc în prezentul inspirat parcă din interbelic. Câștigătorii ultimului sufragiu își laudă programul politic, un fel de Biblie cu care i-au amețit de cap pe bieții alegători. Din opoziție se aruncă jigniri, iar câte un nevolnic, sau nevolnică, aduce crunt cu Dolinescu din Gorila: „Programele încorsetează viața și compromit mișcarea, mai ales că marii tâlhari politicii au lucrat totdeauna cu program ! (...) Noi avem un crez simplu și sfânt: un neam, o țară, un rege... Și mai avem obiective de luptă vremelnică: contra politicienilor, a jidanilor și a celorlalți tâlhari !” Mai precis, „Credința noastră nu admite critica și nici discuție !” În limbajul modern, „Ciocu´ mic, v-ați ridicat voi de la masă, ne-am așezat noi, gura !”
În lupta dusă din redacții, crezul oștenilor de plumb a rămas același: „Atacul se dă totdeauna cu obiectiv precis, în presă ca și în război... Îți alegi dușmanul și-l lovești dârz. Omul interesează, nu principiile. Chiar când ataci o doctrină reușești mai sigur personificând-o într-un purtător al ei !” Așa că, „Daca însă aș avea vreo putere, niciodată n-aș spune ce anume să se scrie, numai ce să nu se scrie !...” De două decenii și jumătate, povestea se repetă întruna, obsedant și sinucigaș. Presa tipărită a dispărut aproape, iar cea audio-vizuală suferă cumplit de partizanat. Cum altfel, de vreme ce au interesat numai oamenii, iar nu principiile ?
*
Spre deosebire de prezent, România anilor `30 era fățiș și agresiv antisemită. Se discuta pe șleau, se striga răspicat că „Politicienii și jidanii sunt nenorocirea neamului nostru !” Sau că „Chestia ovreiască are (...) un interes secundar”, e „o anexă a politicianismului”, că „politicienii sunt anexa jidanilor, și nu invers”. Se declama caragialesc că „Eu sunt contra jidanilor, și cred că toți românii trebuie să lupte contra jidanilor pentru salvarea țării. Ce, noi avem afaceri cu jidanii să ne fie frică de ei, ca altora ? Noi pe față, jos jidanii ! (...) Asta e politica adevarată ! Jos jidanii !” Culmea, mulți trăiau cu superstiția că ...„nu se poate afacere bună fără de jidan”... De altfel, prin 1937, profesorul universitar Traian Brăileanu1 atenționa că sistemul democrației parlamentare a dat posibilitatea jidanilor să devină puternici la noi și să pregătească astfel revoluția comunistă.2
În toiul acestei lupte „contra politicienilor, a jidanilor și a celorlalți tâlhari” se naște extremismul de dreapta. O cereau condițiile istorice: „El se pregătise pentru o viață normală într-o lume cuminte care însă acuma se zvârcolea la pământ cu așezările ei sociale frânte bucăți, cu ierarhia valorilor răsturnate. Pe ruinele acestei lumi mulțimea celor ce au luptat și au pătimit, cu sufletele zdrențuite de suferințe, aștepta intronarea domniei dreptății pentru toți. Pluteau în aer fiorii revoluționari ai înfrățirii universale. După anii roșii de sânge și moarte, inimile clocoteau de credința în pacea eternă. Se râvnea fanatic o lume nouă, pură, idilică. Vechii conducători nu mai aveau credit în opinia publică. Se constituiau partide noi cu simple devize în loc de program. «Cinste și dreptate !» Reformatorii, salvatorii, novatorii apăreau la toate răspântiile găsind ascultare și aderenți... A fost epoca de aur a demagogiei și a oamenilor de afaceri”. Exact ca în postdecembrismul disoluției românismului și fărădelegilor.
1Dictatură și libertate, în Însemnări sociologice din 12 martie 1937
2Peste ani, Mihail Sebastian, pe numele său real Joseph Hechter, avea să se întrebe în Jurnalul său: „Comunismul ce altceva este decât imperialismul evreilor?”
Deodată, se dezlănțuie o campanie furibundă împotriva clasei politice, ca și astăzi, cu sloganuri populist-patriotice: „Orice credință cinstită e sfântă !
Divergențele pot exista în privința unor detalii formale, dar asupra fondului nu este român care să nu fie de acord, care să nu fie convins cât de incapabili sunt conducătorii acestei îndelung și infinit răbdătoare țări...
Se înflăcăra și continua din ce în ce mai vehement: că ne lipsește o disciplină morală, singura care poate crea încrederea poporului; că partidele se înmulțesc pentru că nu sunt organizații politice izvorâte din întruchiparea unor anumite principii, ci simple asociații pentru exploatarea țării în folosul clientelei lor directe și indirecte; că din pricina aceasta nu mai există interes general ci numai interes de partid care ocrotește un clan sau o clasă în dauna întregii țări; din aceeași pricină legea e inexistentă de fapt, căci ori nu se aplică deloc, ori se aplică după obraz; ca în toate țările cei ce au pornit războiul în condițiile știute s-au eclipsat demult, lăsând cârmuirea pe seama celor ce au luptat, numai noi continuăm cu aceeași echipă de neputincioși care, conștient sau inconștient, ruinează țara și viitorul neamului; că ne-am obișnuit să trăim numai pentru burtă, fără nici un ideal, într-o lașitate scârnavă și cultivând lichelismul cel mai abject...” Ce câte ori n-am auzit în ultimii 20 de ani această lamentare ?
Aflat în parlament, ca deputat în două rânduri (1931 și 1933), Zelea Codreanu răspunde mesajelor regelui: „Democrația văzută din afară ne dă impresiunea unei vaste complicități în fărădelege. Concluzia: democrația este incapabilă de autoritate. Și încă ceva. Declar aici că democrația e pusă în slujba marii finanțe naționale sau internaționale jidovești”.
Și se plusează lacrimogen: „Poporul nostru nu mai are niciun ideal și nu mai crede decât în burta plină... E bine ? Cu idealul burții pline credeți d-voastră că vom putea păstra unitatea neamului și vom realiza cultura românească adevărată care să dea un sens existenței noastre ?... Burta plină nu poate fi idealul unui neam care abia și-a realizat unitatea și care cel puțin trei generații va trebui să o consolideze și să o topească într-o cultură specifică superioară. Ne-ar trebui cel puțin trei generații de muncă aspră, de gospodărie exemplară, de uniune sacră pentru a consolida aievea unirea. În loc de asta, țara a fost împănată până în cele mai mici sate, cu cluburi și scandaluri, care au învrăjbit pe oameni și mai ales au înrădăcinat credința că politica absolvă și justifică tot. Să fii tâlhar, să fii orice, dacă ești din partid te acopăr ! De aceea trăim într-o psihoză oribilă de suspiciune totală care îngăduie răspândirea tuturor zvonurilor. Iată, eu nu cred că toți miniștrii sau marii dregători trebuie să fure ori să facă afaceri și să se îmbogățească pe urma slujbei lor vremelnice. Dar lumea, toata lumea, toată, crede și e convinsă că România e un imens câmp de jaf și procopseală. Politicienii înșiși fac toate sforțările ca să se acrediteze convingerea asta, fiindcă așa cei buni vor fierbe într-o oală cu cei răi. Au fost câțiva oameni proeminenți curați și cu reputația imaculată. Ei, aduceți-vă aminte, conspirația necinstiților din toate partidele cum s-a ridicat împotriva lor să-i stropească cu noroi, ca să nu rămâie măcar o umbră de bănuială și să nu mai fie nimeni absolut pur în România mare ! Iată atmosfera în care se poate săvârși orice rău, dar nimic bine ! Și numai din vina politicii care a infectat țara cu microbii vrajbei !” Trăim în aceeași încremenire, cu deosebirea că delațiunile s-au înmulțit primejdios, paranoic, transformând România într-un ospiciu irespirabil. De aceea, „democrația ne repugnă. Este făcuta din noțiunea sfântă de libertate, debandada, din egalitatea naturală, erijarea în conducători a pleavei și secăturei, din frățietate, o crimă. S-a înlocuit concepția binelui pentru mulțime prin concepția domniei a unei mulțimi de secături... Românismul este singurul crez care poate anima viața acestei națiuni. Soluții pentru fiii ei, din sânul ei, cu spiritul ei, pe pamântul ei”1. Așa că, înconjurat de turnători și canalii, „Nu-mi mai trebuie prieteni ! Dușmanii sunt mai statornici !”
Mai mult, se răcnea inchizitorial că „Politicianul spurcă pe ce pune mâna. Crezi tu că X, după ce a colindat toate partidele și s-a înfruptat din toate tantiemele jidovești, va deveni într-adevăr antisemit și luptătorul ordinei integrale ? Din eroii consiliilor de administrație nu se pot recruta oameni noi care trebuiesc unei țări noi. Șeful care nu muncește, dar încasează milioane pentru că prezidează câteva ședințe pe an, poate oare să mai propovăduiască munca pentru toți și să proclame că cine nu muncește nu mănâncă ? Dacă vrem să izgonim pe exploatatorii jidani, trebuie să-i tolerăm pe ceilalți fiindcă-s de-ai noștri ? Am auzit d-astea: e pungaș dar baremi e român... Apoi dacă e să continuăm sistemul și să schimbăm doar firma, mai bine nimic ! De altfel noi, generația actuală, nu putem decât să pregătim pe omul nou, pe românul de mâine care va reface țara după chipul și asemănarea lui. Noi nu putem intra în țara nouă cum n-a putut intra generația lui Moise în Canaan, fiindcă suntem păcătoși și am infecta viața cea nouă prin simpla noastră prezență. Preocupările ideale numai cei tineri le îmbrățișează și le trăiesc aievea. Numai ei sunt în stare să viseze și să trăiască în sufletul lor lumea de mâine. Ei sunt capabili să moară pentru înfăptuirea ei, ținându-se de mână și cântând imnul biruinței. Pentru ei comandamentele naționale, imperativele totalitare nu sunt vorbe goale, ca pentru eseiștii de azi, ci trăiri efective... Numai atunci neamul românesc va respira în sfârșit scăpat din îmbrățișarea monstruoasă a gorilei politice !” Guvernanții tocmai plecați, recrutați din acvariul corporatist, la fel vituperau, deși erau membri în consiliile de administrație ale mai multor societăți comerciale bănoase. Iar neprihănitul Cioloș primea simbrie în mii de euro de la... Bruxelles, unde figura ca lefegiu pe statele de plată ale Înaltei Porți.
1 Mihail Stelescu – Democrație, comunism, românism în Cruciada Românismului nr. 17 din 28 martie 1935.
În locul jidanilor, în anul ce s-a scurs, s-a tocat sorosismul1 unor structuri politice înfiripate din smârcul organizațiilor civice (și civile?), și norodul a tresărit satisfăcut.
*
Apar fel de fel de formațiuni politice și nimeni „Nu vedea o contrazicere între a critica violent partidele și a se ridica prin ele”. Mihail Manoilescu notează că „Noile partide sunt miliții civile. Membrii lor sunt sodați”. Nu știu de ce, îmi vine în minte chipul respingător al Monicăi Macovei... Demagogii n-au pierit vreodată și nici nu se întrezărește vreo perspectivă, deoarece „Cu toate că mișcările în partidele politice sau chiar crearea unor organisme noi aveau la bază veșnic ambiții sau motive personale, se găseau totdeauna explicații de ordin general, scăldate în grija pentru interesele superioare sau în crize subtile de conștiință patriotică și națională, care puteau să justifice orice schimbare la față”. Partidul „România Mare”, ca și UNPR sau USR s-au născut din această hemoragie de promisiuni și iluzii: „Mântuirea țării din mlaștina morală în care se bălălcește și unde a aruncat-o politicianismul hulpav de îmbogățiri fără muncă pe spinarea românimii martirizate”. Interesul național, minciuna cu care s-a reușit prostirea electoratului valah iarăși și iarăși !
1 În timpul ultimei campanii electorale de la noi, a apărut pe rețelele de socializare un fragment dintr-o înregistrare tv cu miliardarul american, cu următorul conținut: „Puțini știu că Soros a investit în războiul din fosta Iugoslavie, susținând tabăra bosniacilor musulmani cu 5 milioane de dolari, acțiunile sale fiind lăudate la vremea respectivă de către diplomatul american Richard Holbrooke, cel care s-a ocupat de «dosarul» iugoslav. În cadrul acelei emisiuni, însă, Soros a făcut niște afirmații realmente șocante despre trecutul său și despre perspectiva sa asupra vieții.
Realizatorul a abordat subiectul copilăriei lui Soros, atunci când acesta a trăit în Budapesta ocupată de naziști, în 1944. Bănuind ce urmează să se întâmple cu evreii, tatăl lui George Soros, Tivadar Schwartz (numele real al miliardarului), a cumpărat acte false pentru familia sa, reușind să convingă un oficial al Guvernului de la Budapesta să-l adopte pe micuțul György, sub pretextul că este finul său de botez.
Dar în timp ce mii de evrei unguri erau trimiși către lagărele morții, George Soros își însoțea tatăl adoptiv în misiunile acestuia de confiscare a bunurilor evreilor condamnați de regimul de la Budapesta. Unii dintre aceștia erau chiar vecinii sau cunoștințe de-ale familiei Soros.
Reporter: «Sunteți un evreu maghiar care a scăpat de Holocaust…și ați privit cum familii întregi erau trimise la moarte..
Soros: Corect. Aveam 14 ani și aș spune că acela a fost momentul în care mi s-a format caracterul. Am înțeles atunci că o persoană ar trebui să privească în viitor, să anticipeze evenimentele ce vor urma», spune Soros
Reporter: «Ați fost împreună cu protectorul dvs și ați ajutat la confiscarea proprietăților evreilor…
Soros: Da, e adevărat.
Reporter: Pare o experiență traumatizantă pentru o persoană…V-a fost greu?
Soros: Nu…nu, deloc. Poate ca și copil nu vezi anumite conexiuni, dar nu mi-a creat nicio problemă ce s-a întâmplat.
Reporter: Nu aveți niciun sentiment de vină asupra celor întâmplate?
Soros: Nu. Aș fi putut fi de cealaltă parte a baricadei…Într-un mod amuzant, a fost la fel ca pe piața de capital: dacă nu aș fi fost eu acolo, ar fi fost altcineva și proprietatea ar fi fost confiscată oricum. Nu aveam niciun rol în confiscarea proprietăților».
Puțin mai departe, Soros este întrebat dacă este o persoană religioasă și dacă are credință în Dumnezeu: «Nu cred în Dumnezeu, nu sunt religios». Realizatorul adaugă credința lui Soros că Dumnezeu este o creație a omului și nu invers.
Tot în cadrul emisiunii, Soros afirmă că nu-l interesează consecințele sociale ale acțiunilor sale economice”.
Cum altcumva?, de vreme ce „Lumea urmărea într-adevăr schimbările de guvern și luptele politice în general ca un spectacol de teatru sau de sport. Politica era o preocupare de fiecare clipă a tuturor pentru că numai prin politică se obțineau slujbe și diverse avantagii morale sau materiale. Cât timp au alternat la conducerea țării două partide mari, stăruia credința că se poate face dreptate și o selecție naturală după talentul fiecăruia. Din clipa însă când puterea a fost încredințată unui partid fără cadre numeroase, echilibrul s-a zdruncinat. Micul partid vrând să dovedească lumii că totuși e mare, a trebuit să pună în locuri de răspundere oameni fără merite sau numai cu meritul de a fi partizan, devalorizând astfel dintr-odată toată conducerea țării. Oameni, care prin meritele lor n-ar fi ajuns nici șefi de birou, s-au pomenit peste noapte prefecți, primari, deputați... Din aceeași clipă a început fărâmițarea partidelor, căci orice nemulțumit ambițios, cu o suită oarecare de partizani improvizați, avea dreptul să spere că va fi chemat cândva la conducerea supremă...” Nu asta și-a dorit nesăratul Klaus Iohannis, o fărâmițare a partidelor și formarea unei majorități pe care s-o conducă discreționar ? „Guvernul meu” nu e o toană nouă în România, sasul are precedentul german exersat de Carol al II-lea... Spirala istoriei se învârte necontenit !
Se perorează combativ, în contra beteșugurilor noastre strămoșești și fără leac: „Eu nu pot lua în glumă lucrurile care privesc soarta țării mele. Tocmai pentru că le-am zeflemisit mereu, am ajuns în halul în care suntem. Excesul de zeflemea și de șmecherie ne-a adus aici. Dar vă rog să mă iertați, doamnă! zise deodată cu alt ton, de politețe naturală, către d-na Pahonțu de la dreapta sa. Unde intervine politica dispare veselia !” Pe naiba, vom rămâne pe veci o țară tristă, plină de humor, Bacovia n-a delirat.
Desigur, politicienii recenți nu se împiedică de mărunțișuri, nu, ei, „vorbesc de politica mare, idealul unei vieți mai bune, nu de ceva ce fac guvernanții de azi, învârtitorii de crize și inventatorii de soluții ministeriale pe sprânceană, gloata de politicaștri fără scrupuluri...(...)
Toată viața românească e o minciună oribilă. Mințim chiar că ar fi un interes național ca să trăim în minciună. În loc să ne dezvălim fără cruțare relele și să le vindecăm cu fierul roșu, noi ne ascundem sub pretextul civilizației și cocoloșim toate ticăloșiile. Neamurile cele mari și cu adevărat civilizate sancționează cu moartea pe răufăcătorii lor; noi, cu țăranii cei mai amărâți din lume, afară poate de cei chinezi, cu mortalitatea cea mai mare și cu criminalitatea la fel, noi aproape că dăm premii și decorații tuturor pungașilor...Ne înșelăm că poporul nostru e supus și harnic și n-are nevoie de pedepse severe, și nu permitem judecătorului să dicteze pedeapsa capitală oricât de oribilă ar fi crima, dar găsim natural ca un jandarm oarecare, fără teamă de răspundere, să ucidă pe cel ai cărui ochi nu-i sunt pe plac... Cum vreți să faceți politică de demnitate, de mândrie, de rezistență cu un popor care a codificat lașitatea într-un proverb foarte respectat: capul plecat sabia nu-l taie... ? Nu, nu ! Nicio politică. Nouă ne trebuie educație, nu politică ! Trebuie smulse cu cleștele din suflete lașitatea trecutului, capul plecat și toate celelalte. Suntem un ogor năpădit de bălării care înăbușesc orice plantă nobilă. Trebuie plivit temeinic ogorul, fără milă și fără teamă că pământul va rămânea gol și sterp. Va părea așa la început, dar în curând va răsări sămânța cea bună și vor crește plantele cele nobile... politica să plece în vacanță pentru treizeci de ani, iar generația cu dinamismul politic să-și întrebuințeze energiile pentru refacerea sufletului neamului nostru, un suflet nou, eroic, mândru, viteaz... Fiecare partid și grup politic are câțiva oameni capabili, cinstiți, talentați. Să-i adunăm pe toți împreună, să nu mai facă politică, numai gospodărie și educație. La plimbare clientela tuturor ! Nu se mai dobândește nimic prin politică și nepotism, ci numai prin muncă și merite! Cine nu muncește, nu mănâncă ! Dinamicii cei mici să învețe carte, să muncească, să zidească țara nouă. Mai târziu, când lumea va avea în sânge dreptatea și curățenia, când va fi dobândit sentimentul demnității și va fi uitat capul plecat, atunci și numai atunci, poftiți iar la politică !... Vremea și banii ce se pierd azi cu politica, să-i întrebuințăm pentru ridicarea sănătății fizice și morale a neamului. Sunt sigur că în treizeci de ani, dacă se vor întrebuința bine, vom ajunge țara cea mai binecuvântată din lume !... Dar până atunci...” Până atunci, nimic schimbat, suntem mai previzibili și mai conservatori ca alte neamuri. Și intoleranți fără frontiere.
Nimic nu le e pe plac extremiștilor: „Dar la noi ? Regele și guvernul sunt de fapt stăpâni mai absoluți ca în orice regim de dictatură. La noi nu există rezistență adevărată. Vorba d-tale ? capul plecat... Așa că nu-i nevoie de răsturnări prealabile. Să vie numai un guvern care să vrea să înceapă marea experiență și, cu concursul regelui, va avea orice legi, i se vor da orice mijloace, tot... Nu trebuie să silim pe nimeni, să violentăm ! Răsturnările nu știi unde pot ajunge. Violența provoacă violență. Suntem prea șubrezi, unitatea noastră are trebuință încă de timp până să se sudeze deplin. Riscul ar fi prea mare... Înainte și mai presus de toate România trebuie să trăiască ! Pe urmă să vie experiențele și reformele și...” Reformele, lait-motivul formelor fără fond românești, blestemul nostru perpetuu...
„Pentru noi un sistem autoritar ar însemna cea mai oribilă tiranie totalitară”, conchide careva, pe bună dreptate.... Și cei 50 de ani de dictatură, din 1938 și până în 1989, au dovedit-o cu prisosință... În ciuda faptului că Emil Cioran scria că „Dictatura trebuie înțeleasă ca o fatalitate... Un tineret cu uniformă este o imagine de putere.(...) Democrația a cultivat numai tendințele centrifuge ale tineretului... Dictatura are cultul forței. O forță amorțită nu poate fi dezmorțită decât prin forță. Apologeții democrației numesc libertate o stare care, în fond, nu e decât pasivitate, marasm și indiferență. Dacă și tinerimea înțelege libertatea în această accepție, atunci această libertate trebuie distrusă, întreaga tinerime trebuie scuturată și trezită la viață. (...) Coexistența atâtor grupări și curente în democrație este un semn de emasculare generală. (...) În cadrul națiunii, democrația a dat naștere unei pluralități de formații divergente care răpesc evoluției naționale un sens convergent. (...) Țările fără o axă istorică își pierd conturul prin democrație. Acesta e cazul României, Ea n-a avut niciodată o formă, iar democrația nu i-a dat-o”.
Dar „Țara se vindecă cu fapte, nu cu discursuri !” se ambalează indivizii recenți, multiplicați peste veacuri în politrucii strânși sub lozinca „Salvați Bucureștiul !” ori „Salvați România !” Palavre, palavre...
„De altfel vorba multă e a voastră care aveți oroare de faptă1. Noi vrem să vorbim numai prin fapte. S-a zis că pentru a câștiga un popor trebuie să-l îmbeți cu vorbe multe. De aceea belșugul de oratori în politică. Noi suprimăm oratoria. Discutăm în comenzi, ca la armată... (...)
Dupa experiența dezmățului individualist, dupa demagogia iubirii universale și a egalitarismului tembel care ne-au dăruit tirania mulțimii informe și destrăbălate, după carența pacifismului de fraze goale, trebuie să ne întoarcem la normal, la autoritate, disciplină și ordine, trimiterea generatoare de civilizație ! Violența e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecția naturală, înlăturând pe cei neputincioși și punând în locul lor pe cei vrednici !” Beția de vorbe n-a încetat o clipă, iar votul universal este chiar expresia democratică a tiraniei mulțimii.
„Neamul nostru a trăit și a suferit într-o robie perpetuă, de când s-a născut. Tirania cea mai groaznică a fost regimul nostru normal până ce a venit liberalismul pe care voi îl batjocoriți. Vreți să ne întoarceți în robie tocmai după ce ne-am câștigat independența și unitatea națională ? Dar dacă se va generaliza regimul după care jinduiți, crezi că România va mai putea exista ? Nu vom ajunge oare repede de tot o pradă ușoară pentru germanii și rușii care se vor înțelege mai ușor pe spinarea noastră ?... Și, la urma urmelor, la alții, la orășenii cu idealul în stomac, care au fost și cu turcii și cu grecii și cu rușii și cu toți asupritorii noștri de ieri precum ar fi mâine cu alții, cu oricare ar veni, ei bine, la ei înțeleg setea de variație. Ei sunt cei ce au compromis ideea de libertate și democrație, așa că ar merita să le piardă și să primească în schimb tirania care le place...(...)
De-un secol încercăm toate hainele străine și nu ni se potrivesc. A sosit momentul să ne facem haine după măsura noastră, din stofa noastră, noi înșine. În orice caz o să ne șadă mai bine ! (...)
Dar dacă acest fel de românism e numai o platformă nouă de parvenire pentru cei ce n-au putut reuși cu mijloacele cele vechi ?” Așadar, ploconirea la picioarele americanilor2 este consecința logică a unor reflexe seculare, iar platforma asta a împotrivirii declarative în fața asupritorilor străini a făcut
carieră într-o țară de ierunci...
1 În campania electorală din 2014, Klaus Iohannis a fost prezentat ca fiind omul... faptelor, nu al vorbelor. Iar electoratul l-a crezut.
2 În 1931, Nae Ionescu scria că „Ierarhizarea civilizațiilor după criteriul progresiștilor noștri, cari vor, cu orice preț, să ne încredințeze că Apusul reprezintă un tip absolut de civilizație, e fundamental falsă... Americanii nu sunt mai civilizați decât europenii; Europa nu e mai bună decât Asia; Asia nu e mai bună decât Africa. Ci Europa, Asia, Africa sunt așa cum sunt. Să ne americanizam noi, europenii ? Cum însă? Căci toate aceste forme de viață sunt fixe, în anumite limite, de sine stătătoare... recomandarea civilizatorie nu pornește decât din lagarul evoluționist-democratizant, adică de acolo de unde se crede, cu oarecare aproximație, că boul poate deveni om. lată de ce tendința noastră sau a unora dintre noi de a ne orienta înspre Apus pentru că acolo ar fi astazi leagănul civilizației este falsă, atâta vreme cât nu ni se dovedește că structura noastra spirituală, aș zice speța noastră, ar fi cel puțin analoagă cu a Apusului”.
„Renașterea neamului nostru buimăcit și bolnăvit de pacostea politică, năucit de vorbele goale, fățarnice, mincinoase și ticăloase ale vânătorilor de voturi... Suntem încă puțini și slabi cei care ne-am încumetat să pornim lupta pentru deșteptarea poporului și mai ales pentru formarea românului de mâine, muncitor, harnic, cinstit și viteaz. Poate că noi suntem numai avangarda mișcării celei mari care dospește în măruntaiele neamului, poate că noi nu facem decât să deschidem și să netezim calea mântuitorului care trebuie să vie și care se află poate în mijlocul nostru, undeva, încă necunoscut, așteptând să bată ceasul cel mare... Noi ne facem datoria și suntem gata să murim pentru biruința de mâine !... Deocamdată suntem înconjurați numai de răuvoitori și de dușmani ! Iar deunăzi, când ura și brutalitatea s-au năpustit asupra noastră să ne zdrobească, numai tu ai sărit în ajutorul nostru și cu sprijinul tău am dobândit dreptate !...” Parcă i-aș asculta pe alde Cioloș și Nicușor Dan, cu a lor exaltată Matilda. Sau Clotilde ? Ori Cosette și Hildegard ?
Dar „Voi n-aveți de la apostoli decât ciomagul !...” remarcă un om vechi speriat de brutalitatea acestor tineri frumoși și liberi. „Da, ca să apăram vestea cea buna împotriva câinilor !” îi răspunde grupul născut din focul Colectivului, deloc departe de generația furioasă a anilor ´30.
Să fie numai o coincidență că în 2016, ca și prin 1935, s-a încercat experimentul tehnocrat ? Explicația este universal valabilă: „Șeful însă dorește să încredințeze conducerea instituției unui tehnician, bine pregătit, cu reputație și integru din toate punctele de vedere, care va lucra direct cu primul ministru pentru directivele generale, având legături cu toate serviciile statului și particulare pentru culegerea și difuzarea datelor și informațiilor... Va trebui probabil să se obțină adeziunea regelui și eventual a celorlalte partide atât pentru înființarea cât și pentru numirea conducătorului instituției ca astfel să i se asigure continuitatea”. Această adeziune s-a păstrat, iar dezvăluirile fugarului Sebastian Ghiță ne înfățișează brutal mecanismul unui „stat mafiot”, ca să-l citez pe indezirabilul Traian Băsescu.
Nici nu mă miră că reformatorii militează ireconciliabil: „Vrem să avem în parlament aleși de noi, fără nicio condiție, pe toți fruntașii din știință, arte, litere, presă, oameni care nu fac politică de partid dar al căror cuvânt, sfat și îndemn poate fi folositor pentru țară...” Rezultatele n-au corespuns așteptărilor, o spun cronicile, ceea ce a dus la o apetență sporită pentru discursurile cu iz naționalist și atunci și azi.
În concluzie, „Politica e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează lașitatea omului, care trăiește din minciună și trădare, care înșală cu știință pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conținut, care astfel în mod conștient sapă viitorul țării înlăturând din viața publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă și trainică a unui popor...” Chiar așa, unde s-or ascunde oamenii de caracter din România ? Habar n-am, știu însă că într-un interviu din 1923, Liviu Rebreanu declara că „Omul politic român e imbecil, barbar, anticultural. Cine ar fi dispus să mă creadă să binevoiască a asculta discursurile «parlamentare» sau a citi articolele de gazetă ale oamenilor noștri politici... Arta și cultura românească n-au să aștepte decât dușmănie de la oamenii politici de azi”.
*
În cele din urmă, Pahonțu este asasinat în fața locuinței sale de către un adept al noii mișcări de dreapta, ceea ce anunță lungul șir de omucideri comise în numele Gărzii de Fier. Dar crima e plină de sensuri: rezoluția infracțională este luată în timp ce victima și criminalul urmăreau în sala de teatru piesa O scrisoare pierdută, care îi servise de multe ori primului „ca argument împotriva democrației și a partidelor politice. Se lăuda chiar că nu lipsește niciodată de la teatru când se joacă «profeția aceasta genială a prăbușirii unei lumi ridicole prin organizarea ei politică»”. Așadar, I.L. Caragiale, de fapt opera lui, o nemiloasă satiră a realităților sociale și politice de atunci, declanșează hotărârea ucigașului, în răspăr și el cu acea „lume ridicolă”. Vrând, nevrând, ajungi să te întrebi dacă scrierile caragialiene nu i-au inspirat cumva pe legionari în intoleranța lor sălbatică...
Pe de altă parte, susținând antidemocratismul și antipoliticianismul, Pahonțu este asasinat de însuși monstrul la a cărui naștere contribuise din plin, prin gazeta sa, ațâțat de interese personale, discutabile și meschine. Simbolistica morții eroului principal al romanului trebuie înțeleasă în această cheie, prozatorul transmițându-ne peste timp că extremismul nu aduce decât haos și moarte, spaimă !
„Seara târziu jurații se retrăgeau să delibereze...” e fraza de final a întâmplării povestite de autorul Pădurii spânzuraților. Nu vom afla niciodată verdictul... Stăm de-a pururi în boxa acuzaților și deasupra noastră planează vini grele. Suntem nu doar procurori și inculpați, ci și judecători, deopotrivă. Aș vrea să mai adaug ceva, dar n-am ce, Liviu Rebreanu și Zigu Ornea au spus cam totul despre noi, românii, cei dintotdeauna, dedați „maimuțărelii europene”1. De un singur lucru mi-e teamă - să nu repetăm greșelile din anii ´30 și să lăsăm gorila să ne sfârtece...
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
1Mircea Eliade
