Noi ai cui suntem? Noi ai cui am ramas?, se intreba cineva dupa concursul de muzica usoara de la Istanbul.
A, ca sa vedeti cat de caraghiosi suntem uneori: trebuie sa aiba loc Eurovisionul pentru a ne pune intrebari cruciale despre existenta noastra ca neam, despre locul nostru in Europa. „Ai vazut, toate tarile din Balcani s-au votat intre ele." Iata argumentul unei domnite care arata ca geo-politica poate fi facuta de oricine, intre doi mititei si un tap de bere.
Un domn, trecut de prima tinerete, specialist in muzica usoara, ne-a anuntat pe un ton ritos ca ar fi putut sa ne voteze doar Marea Neagra. Sigur, era o gluma care arata, totusi, ca omul, domnul, ma rog, se pricepe la fel de bine la politici regionale ca la muzica. Sau invers. Si uite asa o natiune intreaga a aflat intr-o noapte, intre doua melodii si o mana de voturi, cat de singura e. Eurovisionul i-a confirmat ceea ce banuia de ceva vreme: Romania a ramas singura. Nu, nu de capu’ ei, a ramas singura pur si simplu. Revelatia e cu atat mai surprinzatoare cu cat asa am fost dintotdeauna. Da, veti spune, dar cel putin ani si ani de zile ne-am mintit ca suntem inconjurati de prieteni care ne sufocau cu dragostea lor netarmurita. Odata constientizata singuratatea asta a noastra n-ar trebui sa ne sperie, ci mai degraba sa ne bucure. Pomenile asteptate cu atata prostie la inceputul anilor ’90 sunt deja amintire si invatatura de minte totodata.
Ne-au invatat, vorba vine, pentru ca ele n-au existat, sa nu mai asteptam sa ne dea cineva, ceva, doar asa, ca suntem un popor bun, cuminte si necajit. Aleluia! Si daca totusi s-o gasi cineva sa ne dea ceva, cu siguranta ca o sa ne coste de zece ori mai mult decat ne-am asteptat, decat a facut. Suntem, asadar, singuri! Singuri acasa! Singuri si nelinistiti, obositi, resemnati, bolnavi, pesimisti, suspiciosi s.a.m.d.
Cred ca faptul ca suntem singuri, cu spatele la zid, nemaiavand nimic de pierdut e marele nostru avantaj!
