Genocidul american asupra indienilor (1)

 Până să citesc memoriile actorului Marlon Brando, nimeni n-a reușit  să mă facă să înțeleg  cu adevărat  tragedia indienilor din America. Mă hrănisem și eu,  aidoma congenerilor mei, cu filmele hollywoodiene, în care albii îi căsăpeau întotdeauna pe băștinașii  sălbatici încă trăitori în triburi. Laolaltă cu imensul star de cinema, nu-mi pot ascunde un soi de  mirare: „Ce mă uimește cel mai mult este cât de ignoranţi sunt majoritatea  americanilor în legătură cu indienii și cât de puţină compătimire și înțelegere au pentru ei. Mă contrariază faptul că majoritatea  oamenilor nu iau în serios faptul că țara lor a fost furată de la indieni şi că milioane dintre ei au fost omorâți în cursul acestui proces. Realitatea istorică a fost ștearsă din conștiința naţională de parcă n-ar fi existat niciodată, sau, dacă a existat, a fost un act nobil, făcut în numele lui Dumnezeu, al civilizației și al progresului. Numărul indienilor care au fost omorâţi din cauza a ceea ce numim «voinţa sorții» a fost întotdeauna subiect de dezbatere printre specialiști, dar cred că majoritatea istoricilor și antropologilor bine informaţi sunt de acord că pe teritoriul de astăzi al Statelor Unite  trăiau între șapte și  optsprezece milioane de oameni când Columb  a ajuns în Lumea Nouă. Până în 1924, rămăseseră mai puţin de 240 000; strămoșii  lor fuseseră decimaţi de secole de boli, foamete  şi măceluri sistematice.

            Dacă oamenii ar dovedi o ignoranță asemănătoare în privința Holocaustului, ar fi priviți cu uimire. Dar lucrul e obișnuit când  vine vorba de amerindieni. Pentru mine, omorârea indienilor a reprezentat o crimă mult mai mare împotriva umanităţii decât Holocaustul, deoarece nu numai că a luat mai multe vieţi, dar a fost, de asemenea, o crimă comisă  timp de mai multe secole și care continuă, într-un fel sau altul, până în zilele noastre.”[1]

 Cum s-a ajuns aici? Simplu, „guvernul nostru a semnat  aproape  patru sute de tratate cu ei şi le-a încălcat pe toate. Aceste înţelegeri cuprindeau de cele mai multe ori fraza: «Cât timp râurile vor curge, soarele va străluci și iarba va creşte, acest pământ va fi întotdeauna al vostru și nu vă va fi luat sau vândut niciodată fără permisiunea voastră.» Dar toate aceste înțelegeri au fost încălcate cu acceptul și binecuvântarea curților noastre de justiție. Chiar și când guvernul federal a susținut oficial onorarea acestor tratate, coloniștii, fermierii și minerii le-au ignorat și au ocupat văile bogate, pădurile dese și pământurile care adăposteau minereuri. Au luat în stăpânire samavolnic orice loc au vrut și apoi au convins Congresul să legitimeze statu-quo-ul și să renunțe la tratatele pe care le ignorau în mod ilegal. Ce s-ar întâmpla dacă azi Cuba ar abroga tratatul prin care-i permite Americii să folosească golful Guantánamo, tratat care nu poate fi anulat decât cu consensul ambelor naţiuni? Ar fi considerat un act de război, și bombe sofisticate ar copleși Havana. Dar, dacă indienii se plâng doar de încălcarea unui tratat, sunt disprețuiţi, discreditați și băgaţi în închisoare. Cred că ipocrizia pe care Statele Unite au arătat-o față de indienii americani este neegalată. Liderii noştri au cerut anihilarea lor totală în numele democraţiei, în numele creştinismului, în numele dezvoltării civilizaţiei, în numele tuturor principiilor pentru care am luptat şi am susținut războaie.

Din partea Congresului, Casei Albe și a grupurilor pentru drepturile omului auzim în mod constant plângeri despre tratamentul nedrept și genocidul împotriva unui grup sau a altuia. Dar nicio altă nație n-a fost mai rău tratată decât indienii americani. Guvernul i-a înfometat cu bună știință până la moarte pe indienii din câmpii prin măcelărirea bizonilor, deoarece era mult mai rapid și mai ușor să omori bizoni decât indieni. Le-a luat hrana și i-a forțat să semneze tratate prin care renunțau la pământurile şi la viitorul lor. Indienii au fost arareori învinși în luptă; ei au fost supuși prin înfometare. În Orient am auzit odată o expresie care îi descria pe țăranii chinezi din secolul al XIX-lea drept «creștinii orezului». Era o aluzie la modul în care misionarii catolici îi convertiseră; dacă veneau la slujbă și la instrucţia religioasă, primeau orez; dacă nu, sufereau de foame. Același procedeu a fost folosit pentru a-i supune pe indienii americani. Kit Carson[2] a aplicat tactica pământului pârjolit, arzându-le indienilor navajo pomii fructiferi şi recoltele, apoi i-a vânat până ce au murit sau i-a înfometat. Celor care s-au dus în rezervaţii și au dat oarece semne de independenţă nu li s-au dat mâncare, pături şi medicamente sau li s-au dat făină mucegăită și carne râncedă, care le-au accelerat moartea. Guvernul a aruncat vina mâncării stricate asupra comercianților de frontieră, dar, în timp ce indienii primeau mâncare alterată şi sufereau de foame, soldaţii care îi păzeau erau bine hrăniți. Înfometarea a fost folosită pe post de politică naţională; a fost un genocid intenţionat. Nu este deloc întâmplător, bănuiesc, faptul că Hitler, în timp ce-și pregătea Soluția Finală, a comandat un studiu despre sistemul de rezervaţii pentru indienii americani. L-a admirat și a vrut să-l folosească în Europa.

Înfometaţi, umiliți și epuizați emoțional, până la urmă indienii n-au avut altă șansă decât să se supună. Aşa cum șeful Seattle a spus când a predat pământurile tribului său guvernatorului Teritoriului Washington în 1855: «Oamenii mei sunt puţini. Arată ca pomii dezrădăcinați după o furtună în câmpie. A fost un timp în care oamenii noștri acopereau pământul așa cum valurile unei mări încrețite de vânt acoperă fundul ei podit cu scoici, dar timpul acela a trecut de mult, împreună cu măreția triburilor care sunt acum doar o tristă amintire...»

Douăzeci de ani mai târziu, un mare conducător al indienilor  nez perce, șeful Joseph, le-a făcut multe concesii coloniștilor, încercând în același timp să conserve cultura oamenilor săi. Dar, ca în multe alte cazuri, guvernul a încălcat tratatele pe care le semnase cu nez perce: în primă instanță a forțat tribul să se mute pe un teren sterp pe care albii nu-l voiau, iar apoi, când acolo s-au găsit aur și alte minerale, le-a ordonat indienilor să-l părăsească. Marele luptător și-a luat întregul trib - femei, copii, adăposturi și restul - și, împreună cu un alt șef, Looking Glass, i-a condus într-o călătorie disperată de aproape două mii cinci sute de kilometri spre Canada, urmărit de mii de cavaleriști. Pe drum  au avut loc paisprezece încăierări majore, iar șeful Looking Glass s-a dovedit un strălucit tactician. Când, până la urmă, indienii au fost opriți de către armată, la mai puţin de optzeci de kilometri de granița canadiană și de libertate, șeful Joseph s-a predat cu un discurs care rezuma felul cum un popor mare și mândru fusese devastat de către Statele Unite:

       Sunt obosit de lupte. Șefii noștri au fost uciși. Looking Glass este mort. Toohoolhoolzote este mort. Bătrânii au murit cu toții. Mai   sunt doar tinerii care iau hotărâri. Cel care-i conducea pe oamenii tineri (fratele lui Joseph) este mort. Este frig şi n-avem pături. Copiii mici mor de frig. Oamenii mei, unii dintre ei, se ascund printre dealuri, și n-au pături și nici hrană. Nimeni nu ştie unde sunt - probabil îngheaţă de frig. Aş vrea să am timp să-mi caut copiii și să văd pe câţi dintre ei îi mai pot găsi. Poate îi voi găsi printre morți. Ascultați-mă, șefii mei! Sunt obosit; inima mi-e bolnavă și tristă. Din acest moment nu voi mai lupta niciodată.

După ce pământurile le-au fost furate și supraviețuitorii zdrențăroși a ceea ce Helen Jackson[3] a numit Un secol al rușinii au fost mânaţi în rezervaţii, guvernul a trimis misionarii a șapte sau opt culte religioase care au încercat să-i facă pe indieni să devină creștini. A fost atât un atac clar la adresa credințelor lor religioase şi a unei culturi care înflorise timp de milenii, cât și o negare flagrantă a dreptului la libertatea credinței conferit de Constituţie. Misionarii și-au împărțit rezervaţiile de parcă ar fi fost niște plăcinte. I-au răpit pe copiii indieni și i-au trimis la seminare teologice sau la școala guvernamentală din Carlisle, Pennsylvania, unde erau bătuți dacă își vorbeau limba. Dacă fugeau, erau pasibili de pedepse severe, în stil militar. Și totuși, aceste crime sunt practic invizibile în conștiința noastră națională. Când se gândesc la indieni, majoritatea americanilor derulează în minte o serie de imagini luate din filme; puţini evocă angoasa, suferința şi crimele. În trecutul țării noastre, indienii nu sunt decât un capitol vag și colorat, care nu merită să i se acorde mai mult interes decât construcţiei canalului Erie[4] sau a căii ferate transcontinentale.

După ce am devenit interesat de indienii americani, am descoperit că mulți oameni nu-i privesc, cel puțin subconștient, ca pe niște ființe umane la fel cu ei. Așa au stat lucrurile de la început: pe când le predica puritanilor, Cotton Mather[5] i-a comparat pe indieni cu Satana și a numit lucrarea lui Dumnezeu - și voința lui - măcelărirea  acestor sălbatici păgâni, care stăteau în calea creștinătății și a progresului. În Declaraţia de Independență, care proclamă că toți, oamenii sunt egali, indigenii americanii erau numiţi «sălbaticii indieni lipsiţi de milă, a căror lege în război este distrugerea nediferențiată a oamenilor de toate vârstele, sexele și condițiile». Pe când dădea ordin să îndrepte puștile către o tabără de indieni neînarmați din Sand Creek, Colorado, în 1864, un colonel numit John M. Chivington,  care afirmase la un moment dat că vieţile copiilor indieni n-ar trebui cruțate pentru că «din ouăle de păduchi ies păduchi», le-a spus ofițerilor lui: «Am venit să omor indieni, și cred că este onorabil și drept să folosesc orice mijloace posibile pentru a-i omorî». Sute de femei, copii și bătrâni au fost omorâți în timpul masacrului de la Sand Creek. Unul dintre ofițerii prezenţi relata mai târziu: «Femeile și copiii au fost omorâți și scalpaţi, copiii fuseseră împușcați la sânul mamei lor, și toate corpurile erau mutilate în cel mai oribil mod... trupurile moarte ale femeilor fuseseră profanate în moduri atât de îngrozitoare, încât până și simpla lor enumerare ar fi teribilă...» Soldaţii au tăiat vulvele femeilor indiene, le-au pus pe cornul de la şei, apoi și-au împodobit benzile de la pălărie cu ele; alții au folosit pielea scrotului bărbaţilor și sânii femeilor ca pungi de tutun, apoi s-au lăudat la opera din Denver cu aceste trofee, ca și cu nasurile și urechile unora dintre indienii pe care îi masacraseră.

Atacul asupra indienilor americani a continuat și în secolul XX, dar într-un mod diferit. Pe când mergeam la școală în anii 1930, la nici patruzeci de ani după ce armata masacrase trei sute de indieni oglala sioux, bărbați, femei și copii, la Wounded Knee, în Dakota de Sud, majoritatea manualelor îi expediau pe indieni în două sau trei paragrafe care-i descriau ca pe o rasă de sălbatici anonimi, feroci și păgâni. De la cărțile de trei parale până la filme, cultura populară ne-a întărit imaginea caricaturală a indienilor, demonizându-i și transformându-i în eroi populari pe asasinii acestora, cum au fost Daniel Boone[6], Andrew Jackson[7] și Kit Carson. Încă de la înființare, Hollywoodul i-a defăimat pe indieni în filme ca The Squaw Man. John Wayne a făcut mai mult rău indienilor decât generalul Custer[8], pentru că a popularizat imaginea idioată a bravului om alb care se luptă cu sălbaticii fără Dumnezeu de la frontieră. Hollywoodul avea nevoie de personaje negative și i-a transformat pe indieni în întruchipări ale răului.

Totuși, tratamentul la care au fost supuși indienii nu reprezintă decât unul dintre exemplele de depravare umană. Pe lângă extraordinara abilitate de a gândi, omul are și o latură iraţională, care îl face să dorească să distrugă în numele a ceea ce el consideră că este propriul său neam. Darwin a descris nevoia instinctivă a membrilor unei specii de a-și proteja și promova propriul grup, dar omul este singurul animal pe care-l cunosc care îi rănește în mod conştient pe membrii propriei specii. Când eram tânăr și ajutam la strângerea de bani pentru Israel, am fost uimit de ceea ce reprezenta pe atunci pentru mine un mare mister - cum fusese posibil ca niște nemți obișnuiți să mitralieze copii inocenți sau să mâne oamenii cu miile în camerele de gazare. Era incredibil că ființele umane îşi puteau face așa ceva unele altora. Dar, pe parcursul vieții, mi-a devenit clar că suntem în stare de orice în numele grupului căruia-i aparținem și că impulsul acesta este fără tăgadă produsul a milioane de ani de evoluţie.(…)

Există o scenă în piesa lui John Patrick Mica ceainărie, în care un ofițer american trimis să aducă democraţia pe insula Okinawa spune: «O să instaurăm aici o democraţie chiar dacă va trebui să-i omorâm pe toți.»[9]