S-a tot vorbit de generatii de sacrificiu. "Lasa, mama, spun deseori parintii nostri, ca poate Dumnezeu o sa va ajute sa nu mai traiti ceea ce am trait noi!" Pe de alta parte, tot parintii nostri nu regreta nimic din viata lor.
Poate ca resemnarea ii face sa nu conteste prea tare perioada, vremurile in care au trait. E ca si cand si-ar contesta viata lor, si acest lucru nu-l pot face. Au fost generatiile parintilor nostri, nascuti in anii ‘40-’50, generatii de sacrificiu? Raspunsul la aceasta intrebare poate fi la fel de bine si da, si nu! Daca n-ar fi existat decembrie ‘89, probabil ca raspunsul ar fi fost nu, pentru ca n-ar fi avut cu ce sa compare ceea ce au trait in ei. Nascuti in comunism sau la granita dintre capitalism si comunism, parintii nostri n-ar fi stiut niciodata cu adevarat ce au trait daca n-ar fi venit decembrie ‘89. Libertatea lor, fericirea lor, in fond viata lor, n-ar fi putut fi comparate cu nimic! Asa, cat de nedreapta e viata, paradoxal, libertatea le-a aratat ce n-au trait si, mai ales, ce n-au, ce nu vor mai putea sa traiasca.
Sa incepi sa traiesti o alta viata dupa 50 sau chiar 40 de ani, iata sacrificiul generatiei parintilor nostri. Trait si astazi, cand viata lor e dusa din cateva milioane de lei venite dintr-o pensie mizerabila. Amurgul lor e lasat in voia sortii sau, in cel mai fericit caz, la mana copiilor, care bantuie si ei, la randul lor, intr-o lume pentru care n-au fost pregatiti. Mi se pare ca generatia copiilor de care vorbim aici este generatia de sacrificiu. Aceasta generatie este puntea intre generatia care a fost sacrificata de vremuri fara voia sa si generatia care va sa vina.
Paradoxal sau nu, generatia care s-a trezit in libertate abia cand incepea sa inteleaga ce inseamna viata este generatie de sacrificiu. De ea depinde intr-o mare masura daca generatiile care vin o sa mai fie de sacrificiu, de ea depinde daca generatiile viitoare vor mai incepe viata de la lingura, fara casa, fara avere, fara orizont...
