Peste 30.000 de oameni s-au strâns la meciul de fotbal dintre „U”Craiovaşi Rapid. Adică atâţia oameni cât nu s-au strâns, poate la toate protestele sindicale de săptămâna trecută. Fotbalul continuă să fie una din puţinele bucuri ale poporului român. Asta e adevărul şi nu-l poate contesta nimeni. O bucurie pe care unii au încercat s-o strice, alţii s-o confişte. Marile oraşe care au echipe de fotbal mai trăiesc, parcă, doar din sportul rege, într-o vreme a sfârşitului de secol în care criza a atins toate activităţile, de la cea industrială până la cea culturală. Generaţii întregi şi-au făcut idoli dintre fotbaliştii români. Este bine, dar e şi rău. N-am auzit vreodată pe cineva care să vrea să ajungă precum Radu Vasile, de exemplu. Nu există nici o altă activitate în România în jurul căreia să se adune atâta pasiune, atâta speranţă şi suferinţă. Fotbalul a ţinut multă vreme pe plaiurile astea şi locul pâinii, rea şi aia, oferită de guvernanţi. Mă întreb cum ar fi arătat România, şi nu exagerez deloc, fără echipa naţională şi rezultatele ei excepţionale. Cum ar fi arătat fără un Hagi, un Balaci, un Dobrin, fără fotbal, în general. Nici nu vreau să mă gândesc. Să se gândească cei care ignoră acest fenomen naţional numit fotbal. Politicienii se înghesuie prin tribunele oficiale, prin vestiare doar pentru poză. Atunci când e vorba de sprijinirea efectivă a fotbalului, de susţinerea lui, aceştia sunt prinşi cu treburile importante ale ţării. Aflaţi că şi fotbalul, domnilor, este important. Merită tot atâta atenţie cât merită alte domenii pentru care vă daţi de cesaul morţii. De un singur lucru mi-e teamă: să n-ajungem în situaţia de a trăi doar din fotbal. Să trăim drama de a trăi doar din fotbal. Care poate deveni chiar drama fotbalului!
MARIUS TUCĂ
