Se tot discută, în ultima perioadă, despre calendarul alegerilor de la anul. Am o senzaţie stranie, de parcă asist la un dialog al surzilor. Cuvintele ies din gura protagoniştilor, dar n-au greuate, n-au timbru şi-n consecinţă, nu se aud. Parcă sunt nişte cuvinte din hârtie, decupate literă cu literă şi lipite fără sunet şi fără viaţă. Drept urmare, nu le bagă nimeni în seamă, nimeni nu le aude. Şi-n general, în această perioadă sunt vehiculate fel şi fel de teme care nu interesează pe nimeni, dar sunt reluate cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună. Ultimul exemplu, care îmi vine în minte, este cel cu fasolea şi cârnaţii de la 1 Decembrie. Importanţa Zilei Naţionale a trecut în plan secund în umbra produselor oferite populaţiei pe la diferite parade şi cazane. Dar ecourile, editorialele, documentarele şi eseurile despre fasolea cu cârnaţi continuă. Mirosul lor puternic, ademenitor încă persistă prin conştiinţele celor care au simţit că subiectul cu produsele respective ar fi putut să aibă maximă audienţă în rândul populaţiei. Până la urmă, chiar şi eu sunt o victimă a stării despre care vorbeam: am plecat de la cuvitne fără sunet şi am ajuns tot la fasolea cu cârnaţi. Ceea ce înseamnă că la noi, unde-s codrii verzi, nu numai dragostea, ci şi filozofia trece prin stomac. Dar ce nu trece la noi prin stomac? Pardon? Cum? Dragsotea de ţară? Mândria de a fi român? Să nu vă pufnească râsul când o să încercaţi să fiţi serioşi pentru a răspunde la aceste întrebări...
