„Libertatea, Sancho, este unul dintre cele mai preţioase cadouri pe care Cerul le-a dăruit oamenilor; nicio comoară pe care pămîntul o are îngropată, sau marea o ascunde, nu se poate compara cu ea”, a scris Cervantes, punînd aceste cuvinte în gura eroului său, Don Quijote.
Militanţii ”Black Lives Matter” au vandalizat pe 19 iunie statuia lui Miguel de Cervantes din San Francisco. Statuia a fost mînjită cu vopsea şi pe ea s-a scris ”Ticălosul”. Toate aceste răfuieli cu simbolurile ale militanţilor “Black Lives Matter ” şi “ANTIFA” denunţă declarativ rasismul, dar tocmai ele sînt cele care dau dovadă de rasism şi distrug oraşele americane, în timp ce îl acuză pe Trump de distrugerea Americii. Devine tot mai clară ”agenda” acestor mişcări, pornite în numele şi pe baza ”corectitudinii politice”. Ea o depăşeşte cu mult şi o surclasează pe cea a democraţilor, care deja nu mai pot să ţină pasul cu manifestanţii.
Vina lui Cervantes ar fi fost aceea că Sancho Panza a fost ”sclavul lui Don Quijote”, dar numai cu rea-voinţă sau crasă ignoranţă se poate interpreta astfel fidelitatea lui Sancho faţă de stăpînul său, pe care l-a urmat de bunăvoie. Ceea ce în fond reprezintă această dedicare este respectul pe care un ţăran simplu ca Sancho o arăta vastei culturi şi nobleţii. Pe lîngă Cervantes, Parcul Golden Gate din San Francisco a pierdut, în cursul manifestaţiilor din 19 iunie şi statuia lui Francis Scott Key. Motivul? Acesta din urmă a fost, într-adevăr, proprietar de sclavi. A mai fost dată jos de pe soclu statuia unui călugăr franciscan, Junípero Serra (1713 – 1784), care s-ar fi făcut vinovat în ochii protestatarilor că folosea bătaia, în cazul indigenilor şi a celor care, deşi creştini, continuau să creadă în practici vrăjtoreşti şi în ritualuri păgîne. Nu era o excepţie, însă - erau practici şi mentalităţi larg răspîndite, la majoritatea misionarilor. Statuia îl reprezenta purtînd o cruce uriaşă, pentru că el a creştinat acea parte a Statelor Unite.
Nu numai statuile cad victimă mişcărilor anti-rasiste. Asociaţii care militează pentru ”corectitudinea politică” au reuşit să interzică un popular sos pentru clătite, Aunt Jemima, pe motiv că imaginea lui, reprezentată de o bucătăreasă afro-americană din Sudul American de pe vremuri, continuă acreditarea mitului fals al ”sclavului fericit”. Treptat, toate valorile şi obişnuinţele americane sînt date peste cap şi sînt, rînd pe rind, anatemizate sau interzise. E pusă sub semnul îndoielii scara de valori a unei naţiuni şi îi sînt cenzurate actele ei de viaţă cotidiană.
Toate acestea nu urmăresc, în fond, rezolvarea unor probleme care privesc discriminarea, care nu îşi pot găsi prin dărîmarea unei statui, interzicerea unui sos, a unei cărţi sau a unui film, vreo soluţie într-adevăr practică, viabilă şi serioasă. Ele urmăresc (şi reuşesc) să semene nesiguranţă şi chiar teamă, sentimentul că tot ceea ce ai crezut, pînă la un moment dat că e bun şi corect, se dovedeşte a fi fost profund greşit şi dăunător. Aparent, nu există, în cazul acestor mişcări protestatare radicale nicio coerenţă, ceea ce le face cumva şi mai imprevizibile – iar pentru americanul obişnuit, chiar înspăimîntătoare. Şi pe bună dreptate: dacă e o agendă pe care ele o urmează, conştient sau nu, aceasta se poate identifica (punînd toate diferenţele de rigoare, ale spaţiului şi timpului de referinţă), cu setul de directive numărul K-AA/CC113 din 2 iulie 1947 ale NKVD-ului, care au stat la baza sovietizării statelor ocupate de Armata Roşie. Că ele sau altele actualizate sînt la baza mişcărilor de protest radicale din Statele Unite, o recunoaşte indirect unul dintre fodatorii mişcării ”Black Lives Matter” , Patrisse Cullors, care într-o intervenţie publică a declarat că „sîntem marxişti instruiţi”. Destinate liderilor comunişti şi elaborate de Lavrenti Beria, şeful poliţiei secrete sovietice şi cel mai cunoscut călău comunist, al cărui nume e strîns legat de sovietizarea ţărilor intrate în sfera de influenţă a Moscovei după cel de-al doilea război mondial, Directivele amintite au dus într-un ritm accelerat în aceste ţări la distrugerea elitelor tradiţionale, la dizolvarea valorilor naţionale şi destructurarea vieţii economice, în final la instalarea regimului comunist al lui Stalin.
Simbolic, aceste Directive vechi de peste şaptezeci de ani, s-au aplicat la începutul week-endului trecut, în Parcul Golden Gate, din San Francisco. De pildă, în cazul lui Cervantes nu s-a ţinut cont de faptul că a fost el însuşi sclavul unor piraţi berberi de pe Mediterana, vreme de cinci ani. Sau, pentru că tot vorbim de sclavie, că, în fond, precum Cervantes, în secolele evului mediu tîrziu şi ale epocii pre-moderne, peste 2.000.000 de europeni albi au căzut în robia africanilor, turcilor şi arabilor, din nordul Africii şi pînă în Asia Mică. Cum nu se ţine cont nici de faptul, dovedit istoric, că mai puţin de 2 % dintre sclavii aduşi în cele două Americi din Africa, pe toată perioada comerţului cu sclavi, au fost capturaţi de către albi, în timp ce 98 la sută dintre ei erau sclavi africani, cumpăraţi de la proprietarii de sclavi africani.
Statuile sînt simboluri. Nu problema sclaviei contează în fond şi nu a contat nici în acest caz, ci elogiul libertăţii pe care Miguel de Cervantes l-a adus, prin toată opera şi viaţa sa. În cazul lui Francis Scott Key nu a contat că el a fost unul dintre atît de numeroşii americani care în epoca sa a deţinut sclavi, cît că acesta este autorul versurilor imnului Statelor Unite, “The Star-Spangled Banner”. Nici în cazul călugărului franciscan Junípero Serra nu contează persoana sa şi ce a făcut, bun sau rău. Contează ceea ce el întruchipează: unul dintre reperele societăţii tradiţionale, atît în Statele Unite, cît şi în Europa – şi anume Biserica. În Directivele NKVD pe care le-am amintit, aceasta avea stabilit un destin la fel de dramatic de către noile autorităţi, ca şi structurile, tradiţiile şi simbolurile statului care se presupunea a fi ocupat de regimul comunist: la punctul 34, Directivele arătau că ”trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată, ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora”. Este exact ceea ce se întîmplă de ceva vreme, şi nu numai în Statele Unite, în numele noii religii a ”corectitudinii politice”, a mişcărilor civice şi partidelor care se regăsesc în aceasta.
Căci de fapt aceste trei persoane, ale căror întruchipări în bronz au făcut obiectul furiei manifestanţilor nu au contat – contează simbolurile în sine, în cazul lui Cervantes libertatea, în cazul lui Francis Scott Key, însuşi statul federal american, iar în cazul franciscanului Serra, crezul său creştin şi Biserica. Ţintele devin din ce în ce mai precise, iar agenda mişcărilor de stradă, aparent haotică, din ce în ce mai bine conturată. Începe să semene cu o nouă revoluţie bolşevică, abil mascată de proteste pentru ”drepturile omului”. Da, aşa e, dacă e vorba de dreptul de a distruge, de a vandaliza, de a pune la îndoială tradiţiile unei naţiuni. Acţiunile din week-end-ul trecut de la San Francisco împing, în mod simbolic, dar şi în practica mişcării de stradă ”corectitudinea politică” spre devenirea şi împlinirea ei, ca revoluţie bolşevică.
ARTICOL PRELUAT DE LA AGENȚIA DE PRESĂ MEDIAFAX
