MOTTO:
„Și împreună, astfel, pornim la vânătoare,
Adulmecând la urme, bărbați, femei, copii,
Căci hic et nunc e totul, trăire și ardoare,
Epoché e departe, va fi când n-oi mai fi.
Astfel se trece noaptea, și lucrurile toate
Sunt pentru noi și lumea pe toată-o pipăim,
Și ce va fi de mâine nu-i nimeni a socoate,
Ce-i azi e tot ce este, trăim, trăim, trăim.”
Emil Dinga, Nocturnă 1
Un personaj cevengurian, deloc sofisticat, își rezumă viața în câteva vorbe, de-o înțelepciune cutremurătoare: „În cei şaptezeci de ani de viaţă, se convinsese că jumătate din lucruri le făcuse zadarnic, iar trei sferturi dintre cuvinte le rostise de pomană.”[1] N-am împlinit deocamdată etatea paznicului platonovian, dar n-aș schimba o virgulă din spusele sale și nu știu câți alții sunt în stare s-o reușească. Poate mici ajustări ale procentelor, nesemnificative, la urma urmei... Zădărnicie, zădărnicie... Cum să scapi de ea, cum s-o alungi în șase, șapte decenii de existență individuală? Fiindcă, în primele două, trei risipești vorbe cu duiumul, ca și fapte, ca și iluzii, o irosire în amăgirea de a crede că totul este posibil. Copilăria ne învață să construim un lego cu care ne-am trezit pe covorul fermecat din dormitor, hărăzit să ne poarte precara efemeritate în marea călătorie. Învățăm stricând și luând-o mereu și mereu de la capăt, o sisifăreală ce ne va deveni o a doua natură. Și nu oricum, ci articulând sunete, litere, silabe, cuvinte, propoziții, fraze, mesaje... Adică, o „tencuire pe dinăuntru a temeliilor nerostite”, în minunata metaforă a istoricului Horia Nestorescu-Bălcești. Nimic nu pare a prisosi atunci, dimpotrivă. La fel se întâmplă și în adolescență, cu deosebirea că intervine o selecție, o cenzură interioară care dictează, chiar dacă vag, mișcările limbii, altfel neastâmpărată și poznașă. Școala ne dădăcește îndeosebi ceea ce nu trebuie să rostim și uite așa deprindem sfânta lecție a ipocriziei. Păi, fără ipocrizie nu există civilizație, altminteri ne-am rupe gulerele unii la alții și ne-am scoate ochii ! Pasul în profesie este o continuare a limbajului impus, de sus în jos, și de aici apare dorința de a urca rapid și fără scrupule scara ierarhică. O goană nebună, cu toate mârșăviile inerente luptei pentru putere. Parvenirea are un preț nu la îndemâna oricui și, de aceea, puțini pot să-l plătească în bani peșin și cu ciubucul aferent. Prins în malaxorul social, constați dintr-odată că, în jurul tău, toți ascultă și câțiva, numai, vorbesc. Și-ți mai dai seama că ai doar două alternative la alegere: drumul plat sau drumul înclinat. Măcar de-ai zări pe poteca ta un om mai bun decât tine, astfel încât să-ți șoptești în sine cu încântare: „Ce noroc, am un reper !”[2]. Ehe, ferice de cei sorociți de grația divină să-și găsească mentorul și călăuza pe Drumul Golgotei, unul spinos și ostil, cu final previzibil. Dar cum să recunoști un reper la vârsta la care discernământul îți este mult diminuat? În inimă ți „se strecoară o neliniște tristă”[3] și dimprejur ți se repetă complice: „Nu avea încredere în oamenii vii!”[4] Destinul va decide în cele din urmă, cum se petrece cu fiecare amănunt din viețuirea noastră, a pământenilor rostuiți să greșească în solitudine. Îndrăgostirea și așezarea în iubire presupun noi și noi inflații verbale, adesea reciproce. Iei aminte la povețele altora: „Femeia care se dăruiește unui bărbat nu are altă șansă mai mare la feminitate decât gestul acesta prin care proclamă bărbăția celui pe care îl iubește și o pune în valoare. Bătrâne, iubirea e un joc în doi. Nu e azil de orfani și nici casă de ajutor reciproc.”[5] Cinică punere la punct și obligatorie apostrofare, bătrâne condamnat la perpetuă frământare ! Cum „timpul înseamnă curgerea amărăciunii”[6], te trezești deodată într-o realitatea în care comunicarea nu mai valorează nimic. Se vorbește în exces și se spune puțin... Pe nesimțite, te pomenești părinte și prin copiii tăi o iei de la început: sunete, litere, silabe, cuvinte... Te uiți apăsat de griji îndărăt și ți se dezvăluie crudul adevăr: cu cât vei „trăi mai departe, pe atât se va micşora acest spaţiu încă netrăit al vieţii, iar în urma lui se va lungi drumul bătătorit.”[7] Copleșit de trista revelație, amuțești brusc și te adâncești în tăcere, ros de întrebări cu nemiluita. Cauți în van răspunsuri, cauți să înțelegi, zadarnic chin, și sfârșești prin a recunoaște că „inteligenţa prea mare nu-i de nicio scofală - este ca iarba care creşte din pământ gras şi, înainte de a se pârgui, nu mai poate fi cosită.”[8]. Din fericire, „o lumină palidă și ofilită”[9] mai pâlpâie încă înlăuntru-ți, cât să împrăștie întunericul ce ți-a mai rămas. Regresul este iminent și o iei de-a-ndoaselea: cuvinte, silabe, litere, sunete... În fața ta, pe cărarea predestinată ție, nu se mai vede nimeni, s-au dus cu toții dincolo, ești singur și cineva, un netrebnic, aruncă cu pietre în tine. Una te-a nimerit, îți freci carnea lovită și o ultimă nedumerire te macină: „Dacă priveşti stând la mijloc - nu vezi capătul, dacă începi de la capete - durează prea mult. Gândeşte-te şi tu...”[10]
