La fiecare pomenire a morţilor, aprind o lumînare pentru morţii închisorilor. Mă gîndesc la ei, la cele în jur de 200.000 de morminte fără cruce, din care am găsit pînă acum, alături de colegii mei arheologi doar 77: la Aiud 8, la Tîrgu Ocna 18 şi 51 la Periprava. Cele mai multe morminte, ca şi viaţa lor, le-au fost distruse ori risipite şi nu li se mai ştie locul. Lumînarea aprinsă e şi azi, la Moşii de Vară, pentru toţi.
Intrarea în anticamera morţii
Pentru un deţinut politic în comunism, nu mai exista viitor. Ei, socotiţi duşmanii ”viitorului luminos” al ”clasei muncitoare” erau hărăziţi, în mod legitim, socotea regimul, întunericului temniţei şi morţii. Unii erau ”reeducabili”, printr-un proces de ispăşire şi nu luau drumul penitenciarului, ci pe al lagărelor şi ”coloniilor de muncă”. În cel mai bun caz, erau deportaţi şi li se fixa domiciliu obligatoriu, fiind scoşi definitiv din casele lor.
Pentru cei intraţi pe mîna Securităţii nu exista viitor. Sau cel puţin el era pus sub semnul îndoielii. ”Filozofia” care a stat la baza sistemului concentraţionar din România comunistă a creat un univers aparte, în care cele mai elementare atribuţii ale umanităţii erau anulate. Ca în toate statele ”lagărului socialist”, nici la noi regimul comunist nu ar fi supravieţuit mai mult de 24 de ore fără represiune: el nu a putut fi gîndit şi nu putea funcţiona în afara constrîngerii. Raţiunea regimului a fost aceea de a trasa graniţe interne în fiecare ţară, între cei aflaţi înăuntrul şi în afara închisorii, între duşmanii regimului şi partizanii lui.
Drumul spre temniţă era pentru un deţinut politic aidoma unui drum iniţiatic: smuls cu brutalitate, pe neaşteptate, mai întodeauna noaptea din sînul familiei, i se puneau pe ochi ochelari de tablă care îl orbeau, marcînd intrarea în infernul celulelor de anchetă şi mai apoi al închisorii. Mulţi sufereau un şoc în asemenea momente: ”dacă n-ar fi fost conştiinţa preoţiei mele, în acele clipe mi-aş fi luat zilele, aruncîndu-mă din maşina în mers”, îşi amintea peste ani marele teolog Dumitru Stăniloae clipele arestării.
Începea apoi un ritual dezumanizant, al percheziţiei umilitoare la pielea goală şi se deschidea lungul şir al anchetelor, presărate cu jigniri şi bătăi care ajungeau pînă la torturi mortale, sau care duceau la pierderea minţilor. Au fost supuşi acestui parcurs peste o jumătate de milion de români, după cele mai precaute estimări. Pentru mai mult de un sfert dintre ei, drumul a fost fără întoarcere. După un simulacru de proces, condamnatul lua calea închisorilor.
Transportat spre Aiud la finele anului 1959, un lot de deţinuţi a ajuns acolo după o călătorie epuizantă de două zile cu trenul, într-un vagon căptuşit cu tablă, lipsit de aer şi îngheţat. Ca hrană, deţinuţii, legaţi cu cătuşe de fier la mîini şi picioare, au primit cîte un cub de slănină sărată, unul de marmeladă şi o felie de pîine. Apa le-a lipsit, iar setea a fost chinuitoare. La sosire au cerut apă, dar în locul unei căni de apă, au fost azvîrliţi afară. Au căzut de-a valma. Printre ei se afla şi poetul Vasile Voiculescu, trecut de 74 de ani, care fusese arestat cu un an înainte şi condamnat la 5 ani de temniţă grea, pentru că a scris poezii “cu conţinut mistic-religios”.
Unul din cei ce l-au însoţit în această călătorie îşi aminteşte: “eram împinşi din tren şi cădeam ca sacii, lîngă calea ferată. A căzut şi poetul Voiculescu, dar peste un altul, aşa că s-a mai atenuat şocul loviturii. Ajunşi, în sfîrşit, pe coridorul de intrare în penitenciar, ţin minte că un preot şi Vasile Voiculescu şi-au făcut cruce, mulţumindu-i lui Dumnezeu că au scăpat cu viaţă. Văzîndu-i, un caraliu l-a pălmuit pe preot, iar pe Voiculescu l-a înjurat, învinuindu-i pe amîndoi: Vă rugaţi lui Dumnezeu să murim noi?”. De cele mai multe ori, deţinuţii trebuiau să parcurgă, la intrarea în temniţă, drumul printr-un adevărat tunel, format din două şiruri de gardieni, care îi grăbeau spre celule cu lovituri de bîtă.
Omul – redus la o maşinărie fiziologică
Viaţa în închisoare era, în toate sensurile, doar o anticameră a morţii. Politica era una explicită; la sosirea într-un penitenciar sau lagăr, deţinuţii erau înştiinţaţi, în cuvinte diferite, dar întodeauna cu brutalitate, că nu vor ieşi vii din temniţă, unde, sub presiunea înfometării vreme de ani de zile, omul era redus la o maşinărie fiziologică. După regulament, deţinutul avea voie să scoată din el doar transpiraţie, umori, urină şi materii fecale. Erau total interzise instrumente de scris, pe care deţinuţii le primeau doar în camera de anchetă, iar cînd, cîte unul, dădea de o bucăţică de ziar în cîte o împrejurare, acesta era un adevărat eveniment. Conversaţiile se puteau purta doar în şoaptă, iar orice încercare de a scrie pe bucăţi de sticlă, pe talpa bocancului sau pe săpun, folosind lemne ascuţite sau paie groase din saltea era socotită subversivă, pedepsită cu bătaia şi zile grele de carceră.
Trezirea deţinuţilor se dădea la 5 dimineaţa şi stingerea la 22. În acest interval nu aveau voie decît să se conformeze ”programului”, nu aveau voie să stea culcaţi, ci numai pe marginea patului, cu mîinile la vedere. Periodic, erau verificaţi de gardieni prin vizeta celulei, să păstreze liniştea, ordinea şi să nu se lungească pe pat – deşi pornirea organismelor slăbite de înfometare era uneori irezistibilă. Cei vîrstnici cedau cu uşurinţă în acest mediu, total ostil pentru starea lor de sănătate.
În iarna anului 1959, bătrînul poet Vasile Voiculescu a ajuns la Aiud: “să fi fost începutul lunii decembrie, o lună geroasă, o lună a lupilor, cînd uşa grea şi masivă a celulei fu dată în lături şi înăuntru îşi făcură apariţia doi deţinuţi de drept comun, purtînd pe o targă o firavă făptură de om, care aducea prin liniile ascuţite ale pomeţilor mai degrabă cu un sfînt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era aşa de slab, că puteai să vezi prin el şi-l urmăream cum încerca să-şi strîngă zeghea cea de toate zilele asupră-i, cu rămăşiţa unui efort nepămîntean. Era frig, tare frig în celulă şi răceala se simţea prin ţurţurii de gheaţă care atîrnau ca nişte ciorchini, pe sub obloanele ţintuite ale fiecărei celule”.
Tăcerea aşternută şi imaginea aproape ireală care se proiecta spre înăuntrul celulei a prins apoi viaţă. Unul dintre deţinuţi, părintele Apostu, grav bolnav, chircit pe priciul său, dar care îl cunoscuse pe poet în Fortul 13 Jilava, reuşi să vorbească, cerîndu-le celor din celulă să-l ajute pe noul venit: “Este poetul Vasile Voiculescu; să-i facem repede rost de un pat, dacă se poate mai ferit de curent, că e prăpădit de bolnav”. Deţinutul Grigore Penciu, autorul acestei rememorări, tînăr pe atunci, i-a oferit bătrînului poet patul său. Celula aceea era cu puţin mai mare de 2 pe 3 metri şi adăpostea “un mozaic de elemente umane ca preoţi, învăţători, profesori, pictori, pădurari, ţărani”; din peisaj mai făceau parte un huţul care nu ştia româneşte şi turnătorul celulei, un fost plutonier, condamnat pentru crime de război în lagărele din Transnistria.
Condamnările majorităţii deţinuţilor erau de 8, 10, 25 de ani, pînă la închisoarea pe viaţă. Poate doar cei mai tineri să fi sperat să iasă vii de acolo, dar uneori pînă şi ei îşi mai pierdeau nădejdea. Ceea ce nu i-a adus în pragul nebuniei şi i-a salvat, făcîndu-i să supravieţuiască zi de zi în acea viaţă de temniţă au fost credinţa, speranţa şi solidaritatea.
Tratamentul medical lipsea. Medicul închisorii, căpitanul Ciocan, pe care acelaşi Grigore Penciu îl descrie „îngîmfat şi rotofei, furînd din raţiile deţinuţilor, s-a purtat ca o canalie”. Doctorul prescria şi administra eventualele tratamente numai cu aprobarea colonelului Crăciun, comandantul peniteciarului, sau a ofiţerilor politici. „Într-o zi, lui Vasile Voiculescu făcîndu-i-se rău, în urma repetatelor bătăti în uşă a apărut furios doctorul Ciocan, care intrigat că fusese deranjat de la siestă, a catadicsit să spună: Dracul l-a pus să intre la puşcărie, dracul să-l vindece!”. Internat în spitalul închisorii peste trei-patru săptămîni, abia cu puţină vreme înainte de eliberare, a fost salvat de doi medici deţinuţi, care “l-au trecut de partea cealaltă a baricadei, unde mai pîlpîia cît de cît un firicel de viaţă”. Poetul nu a mai putut merge pe picioarele sale niciodată şi, la mai puţin de un an de la eliberarea din închisoare, a murit în suferinţe atroce, cauzate de tuberculoza care îi afectase coloana vertebrală.
Un britanic în închisorile comuniste din România
În celule se trăia greu, spre a se muri încet. Norocos supravieţuitor al acestui iad, ziaristul britanic Leonard Kirschen l-a descris în memoriile sale, după ce autorităţile britanice au reuşit să-i obţină eliberarea şi repatrierea. „O acomodare reală la condiţiile închisorii durează cam trei ani. Pînă atunci, corpul pierde tot timpul din greutate şi nu-i în stare să facă faţă şocurilor din perioadele trecătoare, în care eram nutriţi mai bine. Raţia noastră de zahăr era o bucată (7 grame) pe zi. Ficatul se forţa să-şi tragă zahărul necesar din cartofi, porumb şi sfeclă şi, în lipsa lor, din muşchii proprii, reducîndu-i şi mai mult. Perioadele în care eram hrăniţi cu grăsimi, fasole, carne de porc, îl solicitau enorm. Cea mai mare parte a hranei era lichidă şi ne dilata stomacul. Începeam să arătăm fleşcăiţi şi adesea ni se umflau picioarele în chip grotesc.
Miasma butoaielor, aburii de mîncare, apa care se scurgea pe pereţii igrasioşi, atmosfera mucezită, mirosul trupurilor nespălate, lipsa de soare şi aglomeraţia erau o încercare grea pentru plămînii noştri. Aproape întodeauna o persoană care stătuse mulţi ani în închisoare ieşea cu plămînii atacaţi. În umezeala din celulă, dormind ani şi ani pe ciment, era imposibil să scapi de reumatism sau sciatică. Lipsa vitaminelor ne afecta în mod grav văzul, care era deja suprasolicitat din cauza celulelor slab luminate. Doar unul din cinci vedea suficient ca să bage aţa în ac.
La plecarea mea din închisoare, după zece ani, nu mai puteam distinge nici mîncarea în farfurie. Ni se jupuia pielea. Coatele şi mîinile ne erau întodeauna inflamate şi sîngerînde. După un timp, auzul ne slăbea. Colitele şi diareea erau ceva permanent. Puteai vedea ochii îngrijoraţi ai celor cu stomacul stricat, aşteptînd să termine ultimul om de mîncat, ca să se repeadă la butoi [hîrdăul care servea drept W.C., dintr-un colţ al celulei, numit de deţinuţi şi tinetă – n.n.].
În primii ani, nu ne dădeam seama că stomacul ni se dezintegrase şi mersul la butoi devenise o tortură pentru cei mai mulţi dintre noi. Un om a spus: Dacă doresc pentru ceva să fiu vreodată liber, e ca să pot merge la closet de cîte ori vreau şi să stau acolo cît am chef”.
Morminte fără cruce şi crucea pe care Iohannis încearcă să o pună cercetărilor mele
Vii şi morţi erau în închisori, ca şi în coloniile de muncă, în egală măsură subiect de batjocură. La colonia penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952 “au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele”. Un deţinut a fost adus de la lucru mort, “cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scîndură”. Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice. După ce un brigadier l-a bătut pînă la moarte pe un deţinut, acesta “a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Cînd l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat”.
Text publicat de agenția de presă MEDIAFAX
