Azi dimineaţă era cât pe ce să întârzii. Nu pentru că m-aş fi trezit târziu sau pentru că am lungit-o cu ritualul matinal, ci pentru că am dat piept cu civilizaţia abulică din frumosul nostru oraş.
Bunăoară, o stimată doamnă, a dat vârtos din coate să coboare din metrou, șifonându-mi geaca şi self-esteem-ul, a făcut câţiva paşi energici, după care mi s-a proptit în faţă de parcă uitase brusc scopul şi durata vizitei. Şi, pentru că avea o statura impozantă, ar fi putut lesne să mă muşte de cureaua pantalonilor, nu mi-am permis să intru umăr la umăr, că s-ar fi fluierat atac cu forţă disproporţionată.
În staţia de autobuz, când a catadixit să apară 335-ul, un cetăţean, altfel onorabil, s-a proptit fix în mijlocul uşilor. Nu vroia să urce, cred că aştepta Crăciunul. M-am gândit să intru prin alunecare, dar mi-era că iau galben.
La fel, la coborâre, cu multă seninătate, un alt cetăţean s-a gândit că e mai palpitant pentru noi, cei care vroiam să debarcăm, să facem manevre de evitare doar ca să nu-şi piardă locul de lângă uşa. Am vrut să fac pressing şi să-l cobor puţin forţat, dar m-am gândit că izbucneşte tribuna în huiduieli.
Sigur, o să va întrebaţi ce vă tot pisez cu aventurile mele matinale. Dar hai s-o luăm altfel? Când v-aţi luptat ultima dată cu instituţiile statului? Recunoaşteţi personajele?
Funcţionarul de la ghişeu care-ţi taie elanul din prima, după ce remarcă, plictisit, că pe a douăzecea hârtie din dosar nu ai nu ştiu ce ştampilă.
Funcționara cu sărmăluţe-n cap care suferă de dureri dorsale atroce cu privire la problemele tale, mai ales că o întrerupi taman când povestea mai cu foc colegei ultimul episod din telenovela sa existenţială.
Sau conţopistul care are întotdeauna dreptate şi ţi-o serveşte senin şi implacabil.
Pentru un străin poate să pară de neconceput, însă noi ştim mai bine, că doar noi l-am dat pe Eugen Ionescu, ba, dacă se-ngroașă gluma, şi pe Tristan Tzara.
