Mai e mult până la transparenţa instituţiilor publice. Cred, fără să exagerez, că mai trebuie să treacă o mie de ani până când o să obţinem orice informaţie de interes public de la instituţiile statului. Sunt unele zile, cele mai proaste, când încercând să afli o informaţie de la o instituţie oarecare nu reuşeşti să treci de portar. Şi asta prin telefon. Dacă încerci să te duci la faţa locului să afli o informaţie există riscul să omori doi-trei funcţionari până să ajungi la cel care să te anunţe că ar trebui să revii mâine. În zilele cele mai bune poţi să ajungi prin telefon la secretară sau la şefa de cabinet. Se poate lega oprietenie frumoasă, poţi trimite nişte savarine, un buchet cu trandafiri altoiţi fără ghimpi, şi există şansa ca să obţii un telefon mobil.
Pardon, un număr de telefon mobil. Un număr la care să şi răspundă cineva, că există numere de telefon la care nu răspunde nimeni. O să râdeţi, dar pot să vă dau nişte numere de telefon ale unor personalităţi politice de prim rang la care nu răspunde nici pisica. Sigur, în articolul de faţă nu mă dau pe mine de exemplu, la telefoanele mele când şi când mai răspunde câte o autoritate a statului.
Dar gândiţi-vă ce şanse de reuşită are în a ajunge la un înalt demnitar un cetăţean simplu. Să fiu iertat, dar birourile de presă ale diferitelor instituţii nu înseamnă mai mult decât o cutie poştală. În secolul XXI transparenţa înseamnă comunicare. Dar comunicarea fără transparenţă nu poate exista atâta timp cât relaţia cu cetăţeanul va fi tratată cu indiferenţă şi nu cu responsabilitate.
