Despartirile peste umar

Imi plac despartirile peste umar. Umar peste umar. Atunci cand imbratisarea topeste tot si nu mai ai greutate, iar respiratia alearga nebuna dupa aer. Ochii, inchisi sau deschisi, nu spun nimic, tac si alearga la randul lor dupa cer. Mainile cauta disperate locul din care sa simta mai bine imbratisarea, s-o traiasca si s-o piarda. Acum, pe bune, voi intelegeti despre ce vorbesc eu aici, despre ce simt si ce scriu? Ati trait vreo despartire peste umar? Ati simtit ca o data cu ea se termina pamantul si incepe marea? Nu e misto! E cat se poate de trista despartirea asta peste umar, dar, vai, cat de adevarata! Stii, nu mai apuci sa vezi nimic, totul incepe si se termina cu umerii celuilalt, nici inima nu mai simti cum bate, nu mai stii daca zbori sau esti cazut in genunchi, daca esti pe pamant sau mergi pe ape... de-asta despartirile peste umar sunt asa grele si adevarate, amestec de inceput si sfarsit, de mare si tarm, de suferinta si fericire... Lumea ai vrea sa inceapa si sa se termine cu ea, cu despartirea peste umar ca o granita dintre o viata si alta... Alo, ce faceti? Mai sunteti pe fir? Ati inchis? Ma mai auziti? Nu mai aveti semnal? Doar o liniuta? Si aia de despartire? Peste umar? Cand nu mai ai orizont si distantele nu-ti mai spun nimic, cand anotimpurile alearga prin tine in cerc, atunci, atunci au loc in noi despartirile peste umar. Invatati sa credeti in ele, asa dupa cum spuneam acum un anotimp si ceva, sunt cele mai pure si cele mai adevarate. Pamantul geme sub greutatea lor, sub tristetea lor imateriala, iar noi, uneori, prea grabiti si mistocari, credem fara s-o credem, fara sa ne pese, ca despartirile peste umar sunt niste telenovele, iar despartitii, niste elemente de butaforie. Stiu, nu numai ca nu mai aveti semnal, dar vi s-au terminat si unitatile, si bateria... Despartirile peste umar... dintre folk si mare...